Egalitate și dreptate

Evoluția ideii de dreptate

     De obicei, folosim termenul „dreptate” pentru a ne referi la reparație, justiție. În sens larg, dreptatea constă în reglarea și corectarea relațiilor dintre oameni. De regulă, asociem termenului și ideea de bine, de pildă, atunci când spunem că „s-a făcut dreptate”, că legea este dreaptă sau nedreaptă etc.

     În general, dreptatea este considerată una dintre trăsăturile fundamentale ale unei societăți bune. Unii văd în aceasta chiar virtutea politică aflată la baza celorlalte virtuți sau care le condiționează. Sensul primar al dreptății se referă la modul în care indivizii sunt tratați în societate, de către ceilalți indivizi sau de societate în ansamblu. În acest caz, dreptatea vizeazã realizarea unui ideal de moralitate în viața socială.

      Pornind de la intuiția generală potrivit căreia dreptatea înseamnă a da fiecăruia ceea ce i se cuvine și distingând apoi între ceea ce i se cuvine ca merit și ceea ce i se cuvine ca răsplată, putem deosebi două forme fundamentale ale dreptății: a) dreptatea distributivă, ale cărei reguli impun un anumit mod de distribuire sau împărțire a bunurilor (în sens larg) și b) dreptatea retributivă sau dreptatea bazată pe recompensă sau/și pedeapsă. Pe lângă acestea, se poate vorbi și de dreptatea corectivă (sau reparatorie), ale cărei reguli urmăresc restabilirea — cât mai mult posibil — a unei stări de drept care a fost încălcată, fie în cazul distribuirii bunurilor, fie în cazul pedepselor sau recompenselor. În oricare dintre aceste sensuri, dreptatea poate fi înțeleasă ca dreptate procedurală: aplicarea acelorași proceduri legale, indiferent de contextul concret sau de persoane, rang, situație etc. În ceea ce privește dreptatea distributivă, un loc aparte îl au teoriile dreptății sociale, care oferă diferite criterii pentru realizarea unei distribuiri corecte.

       În filosofia greacă, prin Platon și Aristotel, au fost elaborate cele mai importante teorii clasice despre dreptate, ambele analizând dreptatea în primul rând din perspectiva relației cu viața socială, ca virtute fundamentală a acesteia

      Filosofia modernă teoretizează dreptatea mai ales din perspectiva relației cu normele moralității și a relației cu regulile juridice. Respectarea acestora condiționează existența dreptății și, în caz contrar, încălcarea lor atrage sancțiunea, care, în funcție de caz, poate fi chiar sub forma pedepsei penale. Pentru mulți gânditori moderni — John Locke, Thomas Hobbes, Immanuel Kant ș.a. — sursa dreptății rezidă în drepturile naturale ale omului, în virtutea cărora orice om este îndreptățit să i se facă dreptate. În acest mod, filosofia modernă readuce în atenție ideea dreptății ca egalitate. Jean-Jacques Rousseau consideră însă că omul are simțul înnăscut al dreptății și virtuții, prin care judecă moralitatea sa și a semenilor. Dacă dreptatea ar fi, prin natura ei, doar o convenție, o „creație pur morală făurită de gândire”, atunci ar fi iluzorie. Omul drept trebuie să respecte și să aplice preceptele legii naturale, iar ,,principiul dreptății” este ,,iubirea de oameni derivată din iubirea de sine”.

     În altă ordine de idei, odată cu nașterea ideii de dreptate socială (începând cu secolul al XIX-lea), se produce o reorientare în teoria dreptății: pe de o parte, se revine la ideea dreptății ca merit și răsplată; pe de altă parte, se dezvoltă ideea dreptății în funcție de nevoi. În primul caz, dreptatea presupune că inegalitățile sunt drepte atât timp cât meritul, modul în care fiecare își folosește corect șansa subiectivă, constituie criteriul dreptății. Concepțiile fundamentate pe ideea de nevoie au cunoscut două variante: una mai radicală, susținută de comuniști, potrivit căreia societatea trebuie să asigure toate nevoile indivizilor, și una mai precaută, la modă în Occident, care îmbină nevoile și meritele: unele bunuri trebuie să fie distribuite în funcție de merite, altele în funcție de nevoi. Princi - palele obiecții aduse acestor perspective asupra dreptății vizează modul în care meritele și nevoile pot fi identificate și evaluate în practică.

     John Rawls, Friedrich Hayek și Robert Nozick au propus teorii alternative la teoria dreptății sociale. Ralws dezvoltă o teorie în care consideră că inegalitățile sunt drepte doar dacă accesul la funcții și posturi este garantat și deschis tuturor, în avantajul tuturor. În caz contrar, inegalitățile fiind „arbitrare”, sunt nedrepte. Ideea este aceea că inegalitățile în alocarea bunurilor pot fi admise dacă sunt în folosul celor mai dezavantajați membri ai societății. Pentru Hayek, dreptatea trebuie corelată în mod necesar cu principiul egalității șanselor: oamenii trebuie să fie egali în ceea ce privește șansele obiective (care țin de ansamblul societății), chiar dacă ei sunt inegali sub raportul celor subiective (care țin de aptitudinile și trăsăturile lor particulare). Nozick critică ideea de dreptate socială, argumentând că, în cadrul statului minimal, dreptate înseamnă dreptul la proprietate bazat pe garantarea — întemeiată legal — a drepturilor statornicite.

A săvârși o nedreptate pentru a obține puțină glorie sau pentru a o salva pe aceea pe care o avem înseamnă a recunoaște că nu e posibil să merităm ceea ce dorim sau ceea ce posedăm.

 (Maurice Maeterlink)

Problema libertății sociale

       Fondator al empirismului clasic, dar și precursor al filosofiei politice, John Locke considerã cã impulsul natural al autoconservãrii trezește în om necesitatea conștientã a libertãții, aspect fundamental pentru întemeierea societății umane. Ca atare, orice formã nelegitimã de restrângere a libertãții individuale altereazã existența omului și a societãții și îl pune pe acesta în stare conflictualã cu semenii. Chiar și pentru starea naturalã, libertatea reprezintã „fundamentul” tuturor drepturilor sale. Pentru a nu înțelege cã societatea civilã, respectiv organizarea politicã, ar avea ca unic temei manifestãrile instinctive ale omului, filosoful precizeazã cã omul înțelege rostul libertãții, pe care o considerã o valoare în sine.
      În general, teoreticienii contractului social disting douã forme ale libertãții: libertatea naturalã și libertatea omului în societate. În sensul celei dintâi, omul se supune exclusiv propriilor necesitãți, urmând legea naturalã; din perspectiva celei de-a doua, a fi liber înseamnã a nu fi supus decât puterii recunoscute prin consimțãmânt de întreaga comunitate, în ultimã instanțã, a te supune doar legilor. Legea îl îndrumã pe fiecare om sã se manifeste ca „agent liber și inteligent în direcția propriului interes”, în condițiile în care „nu prescrie nimic dincolo de binele general al celor aflați sub acea lege”.
      Conform lui Jean-Jacques Rousseau, adevãrata libertate nu poate exista decât sub domnia legii. Libertatea nu înseamnã sã faci ce vrei; libertatea înseamnã a „nu supune voința altuia voinței noastre”. Corelativ, el evidențiazã un paradox: „niciun om care este stãpân nu este liber”. Aceasta pentru cã acela care se crede stãpân nu se supune voinței generale, dreaptã și ordonatoare, ci, se manifestă ca voințã particularã sau „dezordonatã”, care limiteazã libertatea celorlalți, implicit propria libertate.
        Totodatã, adevãrata libertate se impune prin instituția legilor dreptãții și nu prin cea a magistraților, aceștia trebuind sã pãzeascã legile.
        Filosoful distinge mai multe tipuri de legi, menite sã apere libertatea:
        a) „legile politice” sau ale guvernãmântului, fundamentale pentru toți, și pentru supuși și pentru cei care guverneazã;
       b) legile civile (guverneazã relațiile dintre membrii comunitãții: asigurã, pe de o parte, independența cetãțenilor între ei și, pe de altã parte, libertatea acestora fațã de autoritate);
       c) legile criminale (care, ca raport între om și lege, reglementeazã relația dintre „nesupunere și pedeapsã”);
       d) legile moravurilor (considerate ca fiind cele mai importante, întrucât „mențin poporul în spiritul rânduielilor sale și înlocuiesc pe nesimțite forța autoritãții prin forþa deprinderii”) altfel spus, prin moravuri, obiceiuri, opinii. Ordinea civilă însă este întemeiată pe regula de administrare legitimă și sigură, și consfințește dreptul sfânt la libertate. În consecință, existența libertății este legată totdeauna de soarta legilor

Dreptul la libertate

     (...) Nimeni nu poate dori sã mã aibã sub puterea sa absolutã decât dacã mã obligã prin forțã, ceea ce este împotriva dreptului meu la libertate, adicã mã face sclav. A fi liber fațã de o asemenea forțã este singura protecție a conservãrii mele, iar rațiunea îmi poruncește sã-l privesc ca pe un dușman al acesteia pe cel care vrea sã mã lipseascã de libertate, care este pavãza conservãrii. Astfel cel ce încearcã sã mã robeascã intrã într-o stare de rãzboi cu mine. Trebuie sã presupunem cã acela care în starea naturalã i-ar lipsi pe ceilalți de libertatea proprie tuturor are ca scop de a-i lipsi și de toate celelalte, libertatea fiind fundamentul acestora. (...) Dar dacã, printr-o eroare ce poate interveni în cursul obișnuit al naturii, cineva nu atinge acel nivel al rațiunii la care este capabil sã cunoascã legea și sã trãiascã astfel în limitele ei, el nu va putea sã fie liber și nu va fi lãsat la dispoziția propriei voințe (...), rãmânând în continuare supus educației și cârmuirii celorlalți.

                                                                                        (John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire) 

Libertatea și autoritatea legii

     Când fiecare face ce-i place, se face adesea ceea ce nu place altora. Aceasta nu înseamnă libertate. Libertate înseamnă mai puțin a face ce vrem, cât a nu fi supuși altuia; ea înseamnă, totodată, a nu supune voința altuia voinței noastre. Nici un om care este stăpân nu poate fi liber. (...) Nu existã libertate acolo unde nu sunt legi sau unde cineva este deasupra legilor; nici chiar în starea de naturã omul nu este liber decât datoritã legii naturale, care poruncește tuturor. Un popor liber se supune, dar nu ca o slugã; el are conducãtori, nu stãpâni. El se supune legilor, dar nu se supune decât lor. Tocmai datoritã legilor el nu se supune decât lor. Toate îngrãdirile ce se impun puterii magistraților de cãtre republici nu urmãresc decât sã-i împiedice de a se atinge de incinta sfântã a legilor, cãci ei sunt slujitorii, nu stãpânii legilor și trebuie sã le pãzeascã, nu sã le încalce. Un popor este liber, orice formã ar avea guvernãmântul sãu, atunci când în cel care îl guverneazã nu vede deloc omul, ci organul legii. într-un cuvânt, soarta libertății este legată totdeauna de soarta legilor: ea domnește sau piere odată cu ele. 

                                                                              (Jean-Jacques Rousseau, Scrisori scrise de pe munte)

Cel care devine stăpânul unei cetăți deprinse să trăiască și nu o distruge, să se aștepte să fie el distrus de ea; pentru că ea totdeauna are ca refugiu în revoltă numele de libertate și vechea ei orânduială, care nu se uită niciodată, oricât timp ar trece și oricât bine i s-ar face.

 (Niccolo Machiavelli)

Filosofia politică

Ce este filosofia politică

     Originile filosofiei politice se regãsesc în Antichitatea greacă. Trebuie menționate, în primul rând, reflecțiile nesistematizate asupra vieții politice aparținând sofiștilor, cel mai important fiind Protagoras din Abdera, și, în al doilea rând, primele contribuții clasice: Republica, Omul politic, Legile (Platon) și Politica (Aristotel). Această disciplină filosofică s-a dezvoltat însă din ce în ce mai mult odată cu teoriile moderne despre stat, elaborate de John Locke, Thomas Hobbes sau Jean-Jacques Rousseau și, mai ales, prin contribuții fundamentale ale unor filosofi precum John Stuart Mill, Friedrich Hayek, John Rawls ș.a

     Obiectul de studiu sau domeniul de referință al acestei discipline este politicul. Cele mai importante încercări de a preciza prin ce anume se diferențiază acesta de celelalte componente ale domeniului social, din care face parte și politicul, apeleazã la idei precum distribuție și alocare a „lucrurilor de valoare” — „cine, ce obține, când și cum?” —, constrângere, putere, decizie.

      Filosofia politică își împarte însă domeniul cu discipline precum etica, sociologia, psihologia, economia, sociologia politică, geografia politică ș.a.m.d.

      Se distinge de acestea prin faptul că se concentrează asupra unor caracteristici foarte generale ale procesului politic și printr-o puternică tendință normativă, de a descoperi și aplica noțiunile morale — bine, corect, drept etc. — în sfera acțiunii politice. Comportamentul concret al actorilor politici este de asemenea supus analizei, dar ceea ce este vizat înainte de toate este modul în care aceștia trebuie să se comporte, respectând valori fundamentale, precum libertatea, dreptatea, egalitatea, drepturile omului.

Problematica filosofiei politice

      Politica (gr. polis — oraș-stat) se referă, pe de o parte, la ansamblul aspectelor cetății, la „treburile publice” (lat. res publica), cunoașterea problemelor publice și arta guvernării. Pe de altă parte, politica vizează orice modalitate prin care membrii unui grup, având interese, opinii, nevoi divergente ajung la decizii colective, care sunt socotite apoi ca fiind obligatorii pentru respectivul grup.

     Mai întotdeauna însă, scopurile și, mai ales, mijloacele prin care acestea ar putea fi atinse sunt cât se poate de diverse. În acest sens, printre întrebările și problemele specifice domeniului se numără: Care sunt scopurile dezirabile (pentru toți)? Care sunt cele mai bune mijloace pentru stabilirea și atingerea acestora? Aceste mijloace trebuie să fie impuse sau, dimpotrivă, stabilite prin alegeri democratice?

      Ca în orice alt domeniu, și în filosofia politică există o diversificare și o dezvoltare a problemelor în timp. Unul dintre factori este însăși evoluția politicului de la o epocă la alta. Reflecția asupra acestuia are, evident, note aparte în polisurile din Grecia antică, în lumea medievală, dominată de sistemele teologice, sau în perioada Iluminismului. Instaurarea unor regimuri totalitare în secolul al XX-lea a impus noi teme de reflecție și încercări de clarificare a mecanismelor prin care se poate trece de la democrație la opusul acesteia, prin care idealul clasic al libertății individuale poate ceda locul, în mod liber sau nu, bunăstării și binelui general sau realizării „misiunii superioare a statului”.

      Dintre preocupările principale ale filosofiei politice de-a lungul timpului trebuie menționate mai ales: a) încercările de a elabora teorii ale statului ideal sau ale politicii ideale; b) stabilirea elementelor esențiale ale politicului, diferențierea acestuia față de alte domenii ale experienței umane; c) identificarea motivelor care explică supunerea oamenilor față de putere, respectiv a fundamentului legitimității; d) descrierea și evaluarea acțiunii politice; e) clarificarea conceptelor, a tipurilor de discurs, a procedurilor limbajului politic.

Conceptul de putere

      În cadrul filosofiei politice, un loc aparte îl au reflecțiile asupra puterii: Cine are putere în societate? Cum este distribuită puterea între diferitele grupuri sociale? Care este relația dintre putere și decizie?

     Concept fundamental al acesteia și element esențial al politicului, puterea se definește, în sens larg, ca afectare, influențare de către un individ sau o instituție a atitudinilor sau acțiunilor altora. Deși este puternic înrudită cu autoritatea, puterea politică nu se identifică cu aceasta. La rândul lor, teoriile contractului social subliniază distincția dintre puterea sau suveranitatea poporului și puterea celui sau a celor care guvernează: aceștia nu au puterea în mod natural, ci în baza unui contract sau acord voluntar, care determină condițiile în care o pot exercita și limitele exercitării legitime a puterii. În acest sens, puterea nu este un scop în sine, ci un instrument, un mijloc subordonat unor țeluri sau idealuri considerate fundamentale (dreptatea, libertatea, drepturile naturale ale oamenilor).

      Una dintre cele mai importante teme ale teoriilor și dezbaterilor politice este aceea a legitimitãții puterii. În strânsă legătură cu ideea clasică a suveranității poporului, cea mai importantă sursă a acesteia este identificată azi în votul universal și alegerile libere. Rezultatul acestora poate fi o dispersare a puterii, cum arată pluraliștii, sau, dimpotrivă, o concentrare a acesteia, cum se argumentează în teoria elitelor.

      Indiferent însă de rezultat, idealul democratic exprimă faptul că puterea trebuie să rămână, în ultimă instanță, a „celor mulți”. Numai astfel și numai în măsura în care instituțiile politice și agenții politici individuali se vor supune „domniei Legii” (Friedrich Hayek), în mod necondiționat, numai astfel libertatea individuală va putea fi maximizată. Așa cum arată clasicii filosofiei politice, aceasta este idealul, implicit criteriul, mobilul oricărei acțiuni politice. Calea este, potrivit tradiției liberale, limitarea puterii, stabilirea limitelor în care aceasta se poate exercita fără a aduce atingere libertății.

Este cusurul acelora care pot mult de a fi încredințați că pot totul. 

(J.W. Goethe)