Împlinirea omului prin cultură, ca spirit

       
          Pentru Constantin Noica, „cultura e omenească, e adevărul nostru, e ordinea după chipul și asemănarea noastră” (Mathesis sau bucuriile simple). El distinge, plecând de la „dualismul” geometrie-istorie, între două tipuri de cultură — una de tip matematic, cealaltă de tip istoric. Cultura de tip matematic se fundamentează pe ideile de ordine și de adevăr matematic, iar idealul ei este o mathesis universalis, „un sistem care să dea socoteală de tot ce se întâmplă în univers”. Spre deosebire de aceasta, cultura de tip istoric se orientează spre subiect, spre „ceea ce se petrece acolo, înăuntru”. Ambele se raportează la idealul uman de ordine și, chiar dacă s-a crezut că ordinea aparține naturii, lumii exterioare, în modalități diferite, acestea relevă că „nu natura e ordine, nu lumile astronomice”, ci „spiritul e ordine și el ritmează realitățile”.
        Potrivit filosofului român, pentru înțelegerea omului este necesară clarificarea raporturilor dintre individual și general, dintre om ca individualitate și om ca ființare autentică, împlinită, ca „instanțiere” individuală a generalului, a Omului. Aceste raporturi sunt reinterpretate din perspectiva unor distincții fundamentale: situații statistice / fapte logice, logica lui Ares / logica lui Hermes.
        Primul model cultural este acela în care întregul acaparează partea, în care „omul este asemenea ostașului în oaste”; pentru celălalt, omul, ca individualitate, nu mai este un fapt statistic, ci unul logic: partea reflectă întregul. Un individual exemplar, cum este Socrate, „rezumă întreaga umanitate”, este un individual-general, o parte „ridicată la puterea întregului”. Dacă, prin cel dintâi, Noica are în vedere cunoașterea de tip matematic, prin cel de-al doilea este vizată cealaltă, de tip istoric, și, ceea ce este mai important, însuși sensul existenței umane individuale: împlinirea, realizarea, revelarea a ceea ce este omul într-o viață exemplară.
       Cultura, prin manifestările ei, relevă necesitatea întâlnirii celor două logici, dar și evaluarea superioară a logicii lui Hermes: numai individul care lasă în urma lui o operă sau care sădește măcar un pom, numai acela se împlinește, numai acela se ridică la puterea generalului, a umanului. Mai mult decât atât, această putință îi aparține numai omului, care rămâne astfel „individualul cel mai uimitor”
        Cele două modalități de înțelegere a raportului parte-întreg — întregul explică partea, respectiv partea explică întregul — „se combat statornic în istoria culturii”. Spiritul însă, iar omul trebuie să fie spirit, argumentează Noica, reprezintă doar unul dintre cele două sensuri: ai atins această treaptă a spiritului numai atunci când tu însuți, un individual, o parte, explici sau reprezinți întregul, umanitatea. Modelul este, printre altele, acela al lui Socrate: „Omul este în Socrate, nu în uman”.
         A ne realiza ca oameni presupune, în perspectiva gânditorului român, a trăi logic, a înfrunta viața cu ajutorul formelor spiritului. Pe de o parte, viața se relevă ca „devălmășie anarhică” (lipsă de ordine). Spiritul, pe de altă parte, se relevă ca ordine, luciditate, înstăpânire asupra vieții și dezordinii ei. A te lăsa în voia vieții, trăind „nedisciplinat și amorf” e totuna spune Noica, cu „a te desființa ca individ”. Via]a nu trebuie să copleșească individul, ci, dimpotrivă, acesta, prin spirit, prin cultură, printr-o atitudine logică, trebuie să ia în stăpânire șuvoiul vieții. În Jurnalul de la Păltiniș, Noica afirmă chiar că singura bucurie autentică este cea culturală, a spiritului, restul fiind desfătări sau chiar neîmpliniri.

Semnificația logică a culturii

       Un om devine cu adevărat om și iese din statistică atunci când devine o lume. („În fiecare om o lume își face încercarea”, spunea Eminescu; ar trebui să-și facă încercarea). (...) Dar mai ales în comportarea și creația omului se vede aceasta. Poetul adevărat este cel care devine la un moment dat Poezia; fizicianul, excedat la început de tot ce se știe, sfârșește prin a deveni el Fizica. (...) În situațiile logice, întregul este același în fiecare parte. Tautologia este, poate, de esența logicului, dar nu în sensul reflectării lui același în fiecare moment al ansamblului. În acest sens, s-ar putea spune că și un destin sau o viață de om pot fi într-o situație logică, atunci anume când fiecare demers al vieții are justificările întregului. Înțeleptul trăiește „logic” pentru că are în fiecare clipă legea de om adevărat în el. (...)

       În timp ce logica lui Ares era cea a războiului, logica lui Hermes ar fi cea a interpretării, să spunem. Prima logică așeza partea în întreg și de vreme ce întregul (clasa uneori, funcția altădată, relația abstractă în fine) reținea totul pentru el, partea devenea o simplă variabilă, disparentă sau oricând gata să fie sacrificată. În logica lui Hermes însă, partea — dacă este una a situațiilor logice, iar nu un simplu element statistic — nu mai este indiferentă și irevocabilă: ea este, de fiecare dată, interpretarea întregului. (...) Cu exemple întâmplătoare poate opera logica lui Ares, pentru care individualul este doar un fapt statistic, un buletin, o cifră, sau o constantă individuală.

      Logica lui Hermes, respectuoasă față de parte, de vreme ce aceasta poate fi purtătoare de întreg, operează cu exemple privilegiate. (...) Am spune în termenii lui Hermes: universul logic trebuie să interpreteze orice alt univers (fizic, de cunoaștere, moral, artistic) și de aceea toate științele, de la fizică până la istorie, tind să devină o logică. (…) poate că întreaga cultură nu e altceva decât o meditație asupra individualului. 

                                                                           (Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes)

Ceea ce menține „deschise” culturile este așadar prezența imaginilor și a simbolurilor; în orice cultură, australiană sau ateniană, situațiile limită ale omului sunt perfect revelate datorită simbolurilor pe care le susțin culturile respective. 

(Mircea Eliade)

Omul-ființă culturală

     
          Dacă abordările tradiționale s-au raportat îndeosebi la natura umană în genere sau la om ca ființă socială, filosofia culturii vizează în special omul ca ființă culturală — ca entitate care se definește în și prin cultură.
         În viziunea lui Lucian Blaga, cultura are, în primul rând, o semnifica]ie metafizică, fiind înțeleasă cu referire la mistere sau la profunzimile existenței, respectiv la Marele Anonim.
         La rândul lui, prin raportare la orizontul misterului și la condiția lui de ființă culturală, omul se definește printr-un mod de ființare care îi aparține exclusiv: existența întru mister și pentru revelare. Nefiind doar ființă biologică, asemenea animalului, căruia îi este proprie existența întru imediat și pentru securitate, omul este definit atât prin nevoia de a depăși imediatul, cât și prin destinul lui creator.
         Respingând ideea că aceste manifestări ar putea fi privite ca fiind „un simplu fenomen psihologic”, Blaga consideră că saltul ontologic de la animalitate la umanitate a fixat definitiv omul în orizontul misterului și al revelării.
         Ca subiect creator, omul se plasează în mod explicit în orizontul misterului, iar revelarea acestuia devine una dintre acțiunile lui definitorii. Imediatul și conservarea speciei sunt depășite prin raportarea la mister și prin actele creatoare, care nu sunt cunoaștere sau dezvăluire deplină a acestuia. Fără a se raporta însă la ceea ce depășește experiența, la ceea ce este dincolo de lumea lui, omul nu se poate împlini; mai mult, și-ar nega astfel destinul, natura proprie.
         Definitorii pentru el devin astfel destinul creator și plăsmuirile creatoare, care nu sunt altceva decât „emisiunea complementară” a actului creator. Cu alte cuvinte, cum spune filosoful român, omenescul din om se manifestă odată ce „omul biologic s-a lansat în orizontul misterului și al unor virtuale revelări”. El distinge mutația ontologică de cea biologică, proprie și diferitelor specii de organisme; prin această caracteristică esențială, omul este singurul subiect creator în cosmos.
         Modul eminamente uman de a fi este „condiția generală și necesară”, realizată printr-un salt ontologic, care radicalizează distanța dintre animal și om. Acesta din urmă se raportează deopotrivă la imediat și la mister. Creația va prevala însă asupra grijii pentru propria securitate, nu numai prin faptul că ființa umană nu se poate împlini fără a lua o atitudine față de transcendență, de ceea ce este dincolo de imediat, de lumea concretă, dar mai ales prin aceea că, uneori, individul, „capturat” de destinul lui creator, va lăsa deoparte propria viață, individuală, concretă, pentru viața spiritului.
         Cele două determinări, misterul și revelarea, nu au conotație religioa-să, ci filosofică. Destinul său creator îl pune pe om față în față cu misterul și îi cere imperativ să ia atitudine față de acesta. Nu este vorba de o simplă atitudine teoretică ori de o cunoaștere sau dezvăluire a misterului, ci mai degrabă de un act creator, de o „plăsmuire”, de o construcție a unei lumi în care subiectul devine și el un creator. Dacă nu al lumii, în genere, cel puțin al lumii sale. Dar astfel lumea însăși va fi culturală.

Semnificația metafizică a culturii

         A exista ca om înseamnă din capul locului a găsi o distanță față de imediat, prin situarea în mister. Imediatul nu există pentru om decât spre a fi depășit.(…) Dar situarea în mister, prin care se declară incendiul uman în lume, cere o completare; situației îi corespunde un destin înzestrat cu un permanent apetit: nevoia de a încerca revelarea misterului. Prin încercările sale revelatorii, omul devine însă creator, și anume creator de cultură în genere. Facem o deducție a condițiilor culturii, adâncind înseși dimensiunile existențiale ale omului. Cultura, în această perspectivă, nu este un lux, pe care și-l permite omul ca podoabă, care poate să fie sau nu; cultura rezultă ca o emisiune complementară din specificitatea existenței umane ca atare, care este existența în mister și pentru revelare. (...) Cultura ține deci mai strâns de definiția omului, decât conformația sa fizică sau cel puțin tot așa de strâns. (...) Cultura n-o privim aici neapărat în înțeles umanist, ca mijloc de atenuare a animalității, sau ca reacțiune împotriva animalității ca atare. (...) Ea e împlinirea omului. (...)

        Fără o schimbare a modului, planului, orizontului existențial, cultura nu s-ar fi ivit niciodată, oricât geniu ar fi tresărit sub țeasta umană. În fundamentarea culturii nu se poate evita acest motiv ontologic, de desțelenire inițială a câmpului existențial. Existența în mister și pentru revelare se găsește, ca miez implicat, în orice creațiune de cultură, cum faimosul cogito mocnește în orice judecată a cunoașterii umane. (...) „Omul” a fost produs printr-o mutațiune biologică numai cât privește conformația sa de specie vitală; cât privește modul său de a exista (în orizontul misterului și pentru revelare), omul s-a declarat, datorită unei mutațiuni ontologice, singular în Univers. (...) Omul tinde să-și reveleze sieși misterul. Lucru posibil pe două căi: prin acte de cunoaștere sau prin acte plăsmuitoare. Revelarea prin plăsmuiri duce în genere la creație de cultură. Repetăm, cultura e trupul și expresia unui anume mod de existență a omului. Pentru a fi creator de cultură, omul nu trebuie să fie decât om, adică o ființă care trage consecințele existenței sale specifice. 

                                                                                (Lucian Blaga, Geneza metaforei și sensul culturii)

A văzut lumea, a străvăzut lumea și ne-a dat miracolul acesta care este sistemul său filosofic. Putem spune liniștiți astăzi că secolul al XIX-lea culmi nează prin Eminescu, secolul al XX-lea prin Lucian Blaga.

 (Constantin Noica)

Problematica naturii umane

Problema filosofică a omului

         Fără îndoială, întrebările, constatările, reflecțiile filosofiei despre om conturează o problemă filosofică fundamentală. Teoriile privitoare la natura și sensul existenței umane relevă excepționala complexitate a acestei problematici-- sunt vizate ființa și ființarea umană, relațiile individului cu semenii și, nu în ultimul rând, multiple manifestări sociale--, dar și dificultatea de a o epuiza sau de a găsi răspunsuri certe.
Demersul filosofic nu procedează asemenea celui ștințific, prin observații și experimente, ci formulează acele întrebări prin care, identificând natura sau esența omului, dacă acestea exista, să putem explica apoi posibilitățile și modalitățile comportamentului uman.

Perspective Tradiționale

În cadrul filosofiei tradiționale, problema omului a fost înțeleasă în principal ca problemă a definirii lui. Se aprecia că o definiție ar permite identificarea unei naturi sau esențe umane, respectiv a unui set de trăsături esențiale, care îi sunt date omului și prin care este posibilă determinarea identității ființei umane, a omenescului din om.

În același timp, s-a încercat diferențierea omului de alte entitãți sau genuri de ființare. Aristotel, de pildã, considera cã omul se manifestã în calitatea sa de ființă diferită de celelalte prin limbaj și moralitate; conform esenței sale, ca ființã socialã, în comunitate cu semenii, omul își împlinește menirea de a practica virtuțile: cumpãtarea, înțelepciunea, curajul, dreptatea. Omul are nevoie de semenii sãi pentru a se împlini, pentru a se desãvârși ca ființã raționalã; participând prin binele propriu la binele cetãții, își manifestã propria naturã: sociabilitatea.

        În epoca modernã, René Descartes, fondatorul raționalismului clasic, aprecia cã omul trebuie definit din perspectiva dualitãții sale, ca trup și suflet deopotrivã (și substanțã întinsã, și substanțã cugetãtoare), dar și a esenței sale, care este cugetarea. Prin principiul raționalismului clasic „gândesc, deci exist”, filosoful a introdus în antropologia filosoficã înțelegerea condiției singulare a omului ca subiect cunoscãtor.

       În schimb, empirismul, prin David Hume, considera cã, înainte de a fi ființã raționalã, omul este o ființã sensibilã; el se manifestã ca ființã empiricã, dotatã cu afectivitate și voințã, douã caracteristici, dacã nu specific umane, cel puțin esențiale pentru înțelegerea omului.

       Apreciind cã raționalismul și empirismul, considerate în sine, nu oferã o cunoaștere adecvatã a naturii umane, Immanuel Kant sintetiza cele douã teorii astfel: dacã prin latura sa corporalã, omul se manifestã ca ființã cu înclinații biologice, deci egoiste, prin cea spiritualã, el se manifestã ca ființã moralã. În viziunea filosofului german, nu vom ști ce este omul dacã, mai întâi, nu ne întrebãm: Ce poate sã știe? Ce trebuie sã facã? Ce poate sã spere? Metafizica, morala, religia oferã în ultima instanțã rãspunsurile cerute de antropologie. Așadar, omul nu poate fi doar animal rațional sau animal politic; el este persoanã, obiect de respect. Numai o antropologie întemeiatã pragmatic poate sã surprindã în om ființa raționalã și liberã. Umanitatea, afirma Kant, este ea însãși o demnitate. Prin urmare, este o necesitate moralã, o datorie sã-i tratãm pe oameni respectând legea moralã, care ne spune cã orice om este scop în sine și nu doar mijloc pentru interesele noastre egoiste.

 Abordări contemporane

        În altã ordine de idei, preocupãrile legate de singularitatea umanã, de caracterul problematic al sensului vieții, de finitudinea ei, se aflã la originea existențialismului. Pentru cã nu existã naturã umanã datã, nici existenþa omului nu poate sã aibã vreun sens prestabilit. Cum afirma Jean-Paul Sartre, „omul nu este, ci devine!”. Altfel spus, dacã ar exista un sens, acesta ar fi chiar libertatea absolutã a fiecãrui om, manifestatã prin alegerile fiecãruia. Nefiind altceva decât ceea ce face el din sine, omul trebuie sã-și asume, cu responsabilitate maximã, propriile alegeri, care sunt alegeri de sine. Acesta este principiul existențialismului ateist.

      Martin Heidegger aprecia cã, prin cele douã direcții — încercarea de a determina ce este omul și efortul de a-l diferenția de alte entitãți, prin formule precum „omul este animal rațional” —, tradiția occidentalã a reușit exilarea omului în domeniul animalitas: chiar dacã nu era identificat cu animalul, esența lui era subapreciatã. Soluþia ar fi conceperea omului din perspectiva dimensiunii de humanitas, a omului ca om.  

Temã reluatã relativ recent în dezbaterile filosofice despre om, alteritatea și relația Eu-Tu, Eu-Celãlalt îndreaptã reflecțiile filosofice spre analize și constatãri diverse, de ordin etic, sociologic, psihologic etc. Deși exprimã diferitele relații de reciprocitate dintre oameni, alteritatea este nu numai o categorie abstractã a spiritului, ci și o realã stare de spirit, fãrã de care experienþa umanã nu ar fi posibilã. Conștiința de sine este împlinitã prin alteritate, în sensul cã, prin prezența celuilalt, conștiința se îmbogãțește prin manifestãri precum: dialogul, întâlnirea, prietenia, ca și teama, frica, libertatea ș.a

       Diversele contexte de problematizare filosoficã nu pot ignora nici faptul cã omul este o ființã culturalã. Trãitor în spaþiul creației, omul își manifestã perfectibilitatea, realizând, cum spunea Lucian Blaga, saltul ontologic de la animalitate la umanitate. Sesizându-i în acest mod demnitatea, filosoful român considera cã omul este eminamente subiectul creator în Univers: prin experiența fundamentalã a culturii, el se plaseazã ontologic în spațiul existenței întru mister și pentru revelare. Pe de altã parte, numai omul își poate forma o conștiința filosoficã, „calitate psihospiritualã (...) caracterizatã în primul rând printr-o particularã stare de luciditate, act de reflectare prin care gândirea (...) se gândește pe ea însãși”.

        În viziunea filosofului, creația de cultură are câteva caracteristici, care o individualizează: a) „este act «creator»”, b) are, „în raport cu transcendența sau cu misterul, intenții «revelatorii»”, c) „utilizează imediatul ca material (metaforic)”; d) „depășește imediatul prin «stilizare»” etc.

        Am impresia că oamenii nu sunt decât ceea ce spun sau fac. Suntem scoși din noi și proiectați altundeva, cu fiecare gest pe care îl întreprindem (…) De aceea, nu suntem în lume decât ceea ce se întâmplă să fim. Un prieten, o dragoste, cărțile, lumea de ieri-noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastră risipire. Fiecare om este dezordinea sa. Cum să ne păstrăm? Asta ar trebui știut. 

(Constantin Noica)