Problematica naturii umane

Problema filosofică a omului

         Fără îndoială, întrebările, constatările, reflecțiile filosofiei despre om conturează o problemă filosofică fundamentală. Teoriile privitoare la natura și sensul existenței umane relevă excepționala complexitate a acestei problematici-- sunt vizate ființa și ființarea umană, relațiile individului cu semenii și, nu în ultimul rând, multiple manifestări sociale--, dar și dificultatea de a o epuiza sau de a găsi răspunsuri certe.
Demersul filosofic nu procedează asemenea celui ștințific, prin observații și experimente, ci formulează acele întrebări prin care, identificând natura sau esența omului, dacă acestea exista, să putem explica apoi posibilitățile și modalitățile comportamentului uman.

Perspective Tradiționale

În cadrul filosofiei tradiționale, problema omului a fost înțeleasă în principal ca problemă a definirii lui. Se aprecia că o definiție ar permite identificarea unei naturi sau esențe umane, respectiv a unui set de trăsături esențiale, care îi sunt date omului și prin care este posibilă determinarea identității ființei umane, a omenescului din om.

În același timp, s-a încercat diferențierea omului de alte entitãți sau genuri de ființare. Aristotel, de pildã, considera cã omul se manifestã în calitatea sa de ființă diferită de celelalte prin limbaj și moralitate; conform esenței sale, ca ființã socialã, în comunitate cu semenii, omul își împlinește menirea de a practica virtuțile: cumpãtarea, înțelepciunea, curajul, dreptatea. Omul are nevoie de semenii sãi pentru a se împlini, pentru a se desãvârși ca ființã raționalã; participând prin binele propriu la binele cetãții, își manifestã propria naturã: sociabilitatea.

        În epoca modernã, René Descartes, fondatorul raționalismului clasic, aprecia cã omul trebuie definit din perspectiva dualitãții sale, ca trup și suflet deopotrivã (și substanțã întinsã, și substanțã cugetãtoare), dar și a esenței sale, care este cugetarea. Prin principiul raționalismului clasic „gândesc, deci exist”, filosoful a introdus în antropologia filosoficã înțelegerea condiției singulare a omului ca subiect cunoscãtor.

       În schimb, empirismul, prin David Hume, considera cã, înainte de a fi ființã raționalã, omul este o ființã sensibilã; el se manifestã ca ființã empiricã, dotatã cu afectivitate și voințã, douã caracteristici, dacã nu specific umane, cel puțin esențiale pentru înțelegerea omului.

       Apreciind cã raționalismul și empirismul, considerate în sine, nu oferã o cunoaștere adecvatã a naturii umane, Immanuel Kant sintetiza cele douã teorii astfel: dacã prin latura sa corporalã, omul se manifestã ca ființã cu înclinații biologice, deci egoiste, prin cea spiritualã, el se manifestã ca ființã moralã. În viziunea filosofului german, nu vom ști ce este omul dacã, mai întâi, nu ne întrebãm: Ce poate sã știe? Ce trebuie sã facã? Ce poate sã spere? Metafizica, morala, religia oferã în ultima instanțã rãspunsurile cerute de antropologie. Așadar, omul nu poate fi doar animal rațional sau animal politic; el este persoanã, obiect de respect. Numai o antropologie întemeiatã pragmatic poate sã surprindã în om ființa raționalã și liberã. Umanitatea, afirma Kant, este ea însãși o demnitate. Prin urmare, este o necesitate moralã, o datorie sã-i tratãm pe oameni respectând legea moralã, care ne spune cã orice om este scop în sine și nu doar mijloc pentru interesele noastre egoiste.

 Abordări contemporane

        În altã ordine de idei, preocupãrile legate de singularitatea umanã, de caracterul problematic al sensului vieții, de finitudinea ei, se aflã la originea existențialismului. Pentru cã nu existã naturã umanã datã, nici existenþa omului nu poate sã aibã vreun sens prestabilit. Cum afirma Jean-Paul Sartre, „omul nu este, ci devine!”. Altfel spus, dacã ar exista un sens, acesta ar fi chiar libertatea absolutã a fiecãrui om, manifestatã prin alegerile fiecãruia. Nefiind altceva decât ceea ce face el din sine, omul trebuie sã-și asume, cu responsabilitate maximã, propriile alegeri, care sunt alegeri de sine. Acesta este principiul existențialismului ateist.

      Martin Heidegger aprecia cã, prin cele douã direcții — încercarea de a determina ce este omul și efortul de a-l diferenția de alte entitãți, prin formule precum „omul este animal rațional” —, tradiția occidentalã a reușit exilarea omului în domeniul animalitas: chiar dacã nu era identificat cu animalul, esența lui era subapreciatã. Soluþia ar fi conceperea omului din perspectiva dimensiunii de humanitas, a omului ca om.  

Temã reluatã relativ recent în dezbaterile filosofice despre om, alteritatea și relația Eu-Tu, Eu-Celãlalt îndreaptã reflecțiile filosofice spre analize și constatãri diverse, de ordin etic, sociologic, psihologic etc. Deși exprimã diferitele relații de reciprocitate dintre oameni, alteritatea este nu numai o categorie abstractã a spiritului, ci și o realã stare de spirit, fãrã de care experienþa umanã nu ar fi posibilã. Conștiința de sine este împlinitã prin alteritate, în sensul cã, prin prezența celuilalt, conștiința se îmbogãțește prin manifestãri precum: dialogul, întâlnirea, prietenia, ca și teama, frica, libertatea ș.a

       Diversele contexte de problematizare filosoficã nu pot ignora nici faptul cã omul este o ființã culturalã. Trãitor în spaþiul creației, omul își manifestã perfectibilitatea, realizând, cum spunea Lucian Blaga, saltul ontologic de la animalitate la umanitate. Sesizându-i în acest mod demnitatea, filosoful român considera cã omul este eminamente subiectul creator în Univers: prin experiența fundamentalã a culturii, el se plaseazã ontologic în spațiul existenței întru mister și pentru revelare. Pe de altã parte, numai omul își poate forma o conștiința filosoficã, „calitate psihospiritualã (...) caracterizatã în primul rând printr-o particularã stare de luciditate, act de reflectare prin care gândirea (...) se gândește pe ea însãși”.

        În viziunea filosofului, creația de cultură are câteva caracteristici, care o individualizează: a) „este act «creator»”, b) are, „în raport cu transcendența sau cu misterul, intenții «revelatorii»”, c) „utilizează imediatul ca material (metaforic)”; d) „depășește imediatul prin «stilizare»” etc.

        Am impresia că oamenii nu sunt decât ceea ce spun sau fac. Suntem scoși din noi și proiectați altundeva, cu fiecare gest pe care îl întreprindem (…) De aceea, nu suntem în lume decât ceea ce se întâmplă să fim. Un prieten, o dragoste, cărțile, lumea de ieri-noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastră risipire. Fiecare om este dezordinea sa. Cum să ne păstrăm? Asta ar trebui știut. 

(Constantin Noica)