Pentru Constantin Noica, „cultura e omenească, e adevărul nostru, e ordinea după chipul și asemănarea noastră” (Mathesis sau bucuriile simple). El distinge, plecând de la „dualismul” geometrie-istorie, între două tipuri de cultură — una de tip matematic, cealaltă de tip istoric. Cultura de tip matematic se fundamentează pe ideile de ordine și de adevăr matematic, iar idealul ei este o mathesis universalis, „un sistem care să dea socoteală de tot ce se întâmplă în univers”. Spre deosebire de aceasta, cultura de tip istoric se orientează spre subiect, spre „ceea ce se petrece acolo, înăuntru”. Ambele se raportează la idealul uman de ordine și, chiar dacă s-a crezut că ordinea aparține naturii, lumii exterioare, în modalități diferite, acestea relevă că „nu natura e ordine, nu lumile astronomice”, ci „spiritul e ordine și el ritmează realitățile”.
Potrivit filosofului român, pentru înțelegerea omului este necesară clarificarea raporturilor dintre individual și general, dintre om ca individualitate și om ca ființare autentică, împlinită, ca „instanțiere” individuală a generalului, a Omului. Aceste raporturi sunt reinterpretate din perspectiva unor distincții fundamentale: situații statistice / fapte logice, logica lui Ares / logica lui Hermes.
Primul model cultural este acela în care întregul acaparează partea, în care „omul este asemenea ostașului în oaste”; pentru celălalt, omul, ca individualitate, nu mai este un fapt statistic, ci unul logic: partea reflectă întregul. Un individual exemplar, cum este Socrate, „rezumă întreaga umanitate”, este un individual-general, o parte „ridicată la puterea întregului”. Dacă, prin cel dintâi, Noica are în vedere cunoașterea de tip matematic, prin cel de-al doilea este vizată cealaltă, de tip istoric, și, ceea ce este mai important, însuși sensul existenței umane individuale: împlinirea, realizarea, revelarea a ceea ce este omul într-o viață exemplară.
Cultura, prin manifestările ei, relevă necesitatea întâlnirii celor două logici, dar și evaluarea superioară a logicii lui Hermes: numai individul care lasă în urma lui o operă sau care sădește măcar un pom, numai acela se împlinește, numai acela se ridică la puterea generalului, a umanului. Mai mult decât atât, această putință îi aparține numai omului, care rămâne astfel „individualul cel mai uimitor”
Cele două modalități de înțelegere a raportului parte-întreg — întregul explică partea, respectiv partea explică întregul — „se combat statornic în istoria culturii”. Spiritul însă, iar omul trebuie să fie spirit, argumentează Noica, reprezintă doar unul dintre cele două sensuri: ai atins această treaptă a spiritului numai atunci când tu însuți, un individual, o parte, explici sau reprezinți întregul, umanitatea. Modelul este, printre altele, acela al lui Socrate: „Omul este în Socrate, nu în uman”.
A ne realiza ca oameni presupune, în perspectiva gânditorului român, a trăi logic, a înfrunta viața cu ajutorul formelor spiritului. Pe de o parte, viața se relevă ca „devălmășie anarhică” (lipsă de ordine). Spiritul, pe de altă parte, se relevă ca ordine, luciditate, înstăpânire asupra vieții și dezordinii ei. A te lăsa în voia vieții, trăind „nedisciplinat și amorf” e totuna spune Noica, cu „a te desființa ca individ”. Via]a nu trebuie să copleșească individul, ci, dimpotrivă, acesta, prin spirit, prin cultură, printr-o atitudine logică, trebuie să ia în stăpânire șuvoiul vieții. În Jurnalul de la Păltiniș, Noica afirmă chiar că singura bucurie autentică este cea culturală, a spiritului, restul fiind desfătări sau chiar neîmpliniri.
Semnificația logică a culturii
Un om devine cu adevărat om și iese din statistică atunci când devine o lume.
(„În fiecare om o lume își face încercarea”, spunea Eminescu; ar trebui să-și facă încercarea). (...) Dar mai ales în comportarea și creația omului se vede aceasta.
Poetul adevărat este cel care devine la un moment dat Poezia; fizicianul, excedat
la început de tot ce se știe, sfârșește prin a deveni el Fizica. (...) În situațiile
logice, întregul este același în fiecare parte. Tautologia este, poate, de esența
logicului, dar nu în sensul reflectării lui același în fiecare moment al ansamblului.
În acest sens, s-ar putea spune că și un destin sau o viață de om pot fi într-o
situație logică, atunci anume când fiecare demers al vieții are justificările întregului.
Înțeleptul trăiește „logic” pentru că are în fiecare clipă legea de om adevărat
în el. (...)
În timp ce logica lui Ares era cea a războiului, logica lui Hermes ar fi cea a
interpretării, să spunem. Prima logică așeza partea în întreg și de vreme ce întregul
(clasa uneori, funcția altădată, relația abstractă în fine) reținea totul pentru el,
partea devenea o simplă variabilă, disparentă sau oricând gata să fie sacrificată. În
logica lui Hermes însă, partea — dacă este una a situațiilor logice, iar nu un simplu
element statistic — nu mai este indiferentă și irevocabilă: ea este, de fiecare
dată, interpretarea întregului. (...) Cu exemple întâmplătoare poate opera logica
lui Ares, pentru care individualul este doar un fapt statistic, un buletin, o cifră, sau
o constantă individuală.
Logica lui Hermes, respectuoasă față de parte, de vreme ce aceasta poate fi
purtătoare de întreg, operează cu exemple privilegiate. (...) Am spune în termenii
lui Hermes: universul logic trebuie să interpreteze orice alt univers (fizic, de
cunoaștere, moral, artistic) și de aceea toate științele, de la fizică până la istorie,
tind să devină o logică. (…) poate că întreaga cultură nu e altceva decât o meditație
asupra individualului.
(Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes)
Ceea ce menține „deschise”
culturile este așadar prezența
imaginilor și a simbolurilor; în
orice cultură, australiană sau
ateniană, situațiile limită ale
omului sunt perfect revelate
datorită simbolurilor pe care le
susțin culturile respective.
(Mircea Eliade)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu