Eudemonismul

         
         Teoria morală pe care o numim eudemonism s-a manifestat în filosofie sub două forme: eudemonismul rațional și cel religios, ambele fiind exemplificări ale eticii teleologice. Dar ce este eudemonismul? Filosofia morală atribuie eudemonismului problematizarea naturii și mijloacelor prin care omul realizează Binele suprem. Ceea ce diferențiază cele două forme ale eudemonismului este modalitatea de a identifica natura și mijloacele împlinirii fericirii. În sensul eudemonismului rațional, demonstrația filosofică este axată pe două direcții de problematizare: în ce constă binele și care este actul specific omului; altfel spus, ce fel de „bine” este esențial pentru ființarea umană și ce îl definește pe om ca specie? Prin aceste determinări, scopul eudemonistului este acela de a demonstra că fericirea este tangibilă și constă în activitatea rațională conformă cu virtutea.
         Potrivit lui Aristotel, binele este scopul, principiul final al tuturor acțiunilor omului; în schimb, actul specific uman rezidă în comportamentul rațional al sufletului, care îl constrânge pe om să-și împlinească activitatea proprie; în caz contrar, omul ar trăi asemenea plantelor, limitându-și existența la hrană și creștere. În consecință, activitatea îl conduce spre realizarea binelui și se manifestă ca acțiune morală dacă este conformă cu virtutea.
        Dar omului îi sunt proprii și alte activități, care îi aduc în primul rând plăcere. Jocul ar fi una dintre ele. Fără a-l exclude, jocul trebuie înțeles și practicat ca repaus între activități. Aristotel precizează că omul, ființă al cărei specific constă în raționalitate și stări morale, nu își irosește efortu - rile doar cu scopul distracției. Ar fi și absurd ca scopul vieții să fie dedicat exclusiv doar acestor tipuri de plăceri, care sunt proprii părții „apetente” a sufletului sau celei „pasionale”, a afectelor, fără ca acestea să fie limitate de către partea rațională a sufletului. În schimb, virtuțile, care nu sunt nici afecte, nici pasiuni, trebuie să se manifeste ca „dispoziții habituale” pentru că, datorită habitus-ului (obișnuinței) „omul devine bun și își împlinește bine funcția proprie”. Virtutea, media dintre două vicii (cum ar fi cumpătarea, ca medie între abuz și insuficiență), reprezintă manifestarea morală a omului. Aceasta este cu atât mai desăvârșită, cu cât omul o poate practica permanent, „de-a lungul unei vieți desăvârșite”.
         În forma sa religioasă, eudemonismul susține că Binele suprem (Summum bonum) este Dumnezeu. Fericirea ca mântuire exprimă acea stare prin care omul, împăcat cu sine și cu lumea de care s-a îndepărtat, reface armonia cu divinitatea. Pentru Augustin din Hippona, eudemonismul este „pacea dintre trup și suflet”, „pacea dintre om și Dumnezeu”, „pacea dintre oameni”. Chiar dacă, în această viață, fericirea se poate atinge doar fragmentar sau preliminar, există însă o fericire viitoare. În om coexistă, deopotrivă, omul exterior, dedicat lumii senzoriale, și omul interior, evlavios, care caută divinitatea, Acesta din urmă deosebește bucuria de adevărata fericire.

         Fericirea este un bine perfect și autarhic

        Dacă există un scop al actelor noastre pe care-l urmărim pentru el însuși, iar pe celelalte numai în vederea acestuia și dacă nu orice lucru îl dorim în vederea a altceva (...) este evident că acest scop trebuie să fie binele, și anume binele suprem. (...)

         Binele este exprimat în tot atâtea moduri ca și existentul (căci în categoria esenței, de exemplu, el este numit divinitate și intelect, iar în cea a calității este numit virtute, în cea a cantității măsură, în cea a relației utilitate (...) încât e limpede că binele nu este ceva comun general și unic; altfel el nu ar fi fost inclus în toate categoriile, ci într-una singură (...) Așadar, care dintre felurile de bine ar putea fi considerat ca bine în sine? Cele pe care le urmărim și numai pentru sine, cum sunt gândirea, vederea, unele plăceri sau onorurile? (...)

         Fericirea apare deci ca un bine perfect și autarhic, pentru că ea este scopul tuturor actelor noastre (...) ar trebui poate să lămurim și mai bine ce este ea. Acest lucru va fi ușor de realizat dacă vom stabili care este actul specific omului. Căci, așa cum pentru flautist, pentru un sculptor, ca și pentru o activitate sau îndeletnicire anume, se pare că binele și perfecțiunea rezidă în lucrările lor, tot astfel trebuie să fie și pentru om, dacă există un act care-i este specific. Dacă actul specific unui om este activitatea sufletului conformă cu rațiunea sau cel puțin nu lipsită de rațiune (...) actul propriu unui individ oarecare este identic cu cel al unui om desăvârșit. 

                                                                                                                    (Aristotel, Etica nicomahică)

Fericirea și credința

       Când te caut pe tine, Dumnezeul meu, eu caut viața fericită. Dacă trebuie să spun cum voi căuta viața fericită, îmi pun următoarele întrebări. Să o caut oare prin reamintire, ca și cum aș fi uitat-o, dar încă mai țin minte că am uitat-o? Sau să o caut prin dorința de a o cunoaște, ca și cum ar fi ceva necunoscut pentru mine? (...)

       Abia dacă auzim numele fericire și îndată recunoaștem cu toții că pe ea o râvnim; nu ne încântă doar sonoritatea cuvântului. (...) Căci există o bucurie care nu este dată celor fără evlavie, ci doar acelora care te slujesc de bună voie, iar această bucurie ești tu însuți. Și aceasta este adevărata fericire a vieții, să ne bucurăm întru tine, pentru tine, și din cauza ta; aceasta este fericirea adevărată și nu există altă fericire.

                                                                                                                        (Sf. Augustin, Confesiuni)

Nu-s de ajuns prietenii pentru a fi fericit; nu-s de ajuns dușmanii pentru a fi nefericit; nu-i de ajuns mintea pentru a dobândi avere; nu-s de ajuns banii pentru a fi fericit. 

(Mahabharata)