Etica deontologică

         În general, etica deontologică este construită în jurul întrebării: „Ce este o acțiune morală?”. Pentru că încearcă să răspundă la această întrebare apelând la conceptul de datorie, Immanuel Kant este considerat creatorul acestui tip de etică. El apreciază că acțiunile omului sunt determinate de înclinație sau de datorie. Nu au valoare morală acțiunile din înclinație (când subiectul acționează din interes egoist, cum ar fi, în exemplul său, cazul băcanului care le vinde marfa clienților la un preț fix, valabil pentru oricine, pentru a obține un profit cât mai mare) și nici cele conforme datoriei, dar nu din datorie (deși a fi binefăcător este o datorie, poți acționa în acest sens determinat de plăcerea procurată de aprecierea celor din jur). În schimb, au conținut moral acțiunile realizate din datorie care exclud orice înclinație (când filantropul, insensibil fiind la suferințele celorlalți, datorită propriilor suferințe, mai are însă puterea de a fi binefăcător).
        Etica deontologică stabilește că omul, ca ființă rațională, are, dincolo de orice imperative ipotetice, anumite obligații, care se supun voinței autonome (raționale) și care sunt necondiționate. Fiind ființă rațională și morală, omul nu trebuie să fie dezinteresat de consecințele actelor sale și nici de prevenirea conflictului datoriilor, care se ivesc în orice om. În acest sens, Immanuel Kant operează câteva distincții: între scopuri, între imperative și între acțiunile omului, în funcție de caracterul moral sau nonmoral (al scopurilor, al imperativelor și al acțiunilor care le concretizează).
         Împlinirea datoriei, „cea mai sublimă obligație”, înseamnă respectarea imperativului categoric; totodată, aceasta reprezintă condiția „unică și universală a demnității de a fi fericit”. Unicitatea acestui imperativ rezidă și în faptul că, fiind o datorie universală, nu are excepții. Astfel, chiar dacă, uneori, ne folosim de semenii noștri, aceasta nu înseamnă că-i folosim doar ca mijloace, prin urmare, doar în vederea anumitor scopuri. Dacă, de pildă, suntem nevoiți să împrumutăm bani și nu îi mai returnăm, atunci înseamnă că ne-am folosit prietenul doar ca mijloc, ignorând că el este totdeauna și în același timp scop (în sine). Tocmai această restricție universalizează imperativul și, în concepția filosofului, îi conferă calitatea de principiu moral.
          În ciuda importanței covârșitoare, filosofiei morale kantiene i se reproșează rigorismul excesiv. În acest sens, de exemplu, deși Kant consideră că într-o lume morală minciuna este un viciu de neacceptat, există și situașii în care aceasta poate fi justificată, chiar cu prețul încălcării conștiente a datoriei de a nu minți. A respecta rugămintea cuiva de a nu spune familiei sale adevărul că el este grav bolnav reprezintă, potrivit concepției kantiene, o încălcare a datoriei de a nu minți. De asemenea, mila, compasiunea, chiar dacă este calificată drept înclinație, se manifestă ca un sentiment profund, care nu suprimă morala. Aceste limitări nu exclud însă efortul exemplar al filosofului german de a demonstra și de a argumenta că împlinirea datoriei înseamnă respectarea demnității umane. Faptul că demnitatea omului nu are preț, așa cum au toate celelalte lucruri, nu poate fi doar o consecință a respectării datoriei, ci mai degrabă condiționarea esențială pentru a ne respecta datoria față de om.

      Imperativul categoric

         Reprezentarea unui principiu obiectiv, întrucât e constrângător pentru voință, se numește o poruncă (a rațiunii), și formula poruncii se numește imperativ. (...) Toate imperativele poruncesc sau ipotetic sau categoric. Cele dintâi exprimă necesitatea practică a unei acțiuni posibile considerată ca mijloc pentru a ajunge la altceva pe care-l vrem (sau totuși e posibil ca să-l vrem). Imperativul categoric ar fi acela care ar exprima o acțiune ca obiectiv necesară în sine, independent de orice alt scop. (...)

        Scopurile pe care și le propune o ființă rațională, după bunul plac, ca efecte ale acțiunii ei (scopuri materiale) sunt toate numai relative; căci ceea ce le dă valoare este numai raportul lor cu o stare particulară a facultății de a râvni (...) Toate aceste scopuri relative nu sunt, așadar, decât baza pentru imperative ipotetice. Dar să admitem că ar exista ceva a cărui existență, prin ea însăși, să aibă valoare absolută și care, ca scop în sine, să poată deveni baza anumitor legi, atunci în el și numai în el ar putea să rezide principiul unui imperativ categoric posibil, adică al unei legi practice. (...)

        Dacă deci există un principiu practic suveran și, în ce privește voința omenească, dacă există un imperativ categoric, el trebuie să fie un astfel de principiu încât din reprezentarea a ceea ce este în mod necesar scop pentru oricine, fiindcă este scop în sine, să constituie un principiu obiectiv al voinței, prin urmare, care poate servi ca lege practică universală. Fundamentul acestui principiu este: natura rațională există ca scop în sine. Astfel își reprezintă omul în mod necesar propria existență și în acest sens el este un principiu subiectiv al acțiunilor omenești. Dar la fel își reprezintă și orice altă ființă rațională existența ei în virtutea aceluiași principiu rațional care e valabil și pentru mine; deci el este în același timp un principiu obiectiv, din care, ca dintr-un principiu practic suveran, trebuie să poată fi deduse toate legile voinței. Imperativul practic va fi deci următorul: acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altuia totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc. 

                                                                         (Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor) 

Acest „imperiu al scopurilor” este „numai posibil” căci înainte ca el să poată căpăta existență ar trebui nu doar ca toate ființele raționale să acționeze unanim în virtutea maximei în cauză, ci și ca imperiul naturii să fie „în acord” cu imperiul scopurilor — ceea ce este o utopie absolută. „Imperiul scopurilor” nu este deci „decât o Idee”.

 (Hans Vaihinger)