Hedonismul

         A doua direcție antică în cadrul eticilor de tip teleologic este hedonismul, întemeiat de către Epicur. Prin ideea de calcul al plăcerilor și prin determinarea înțelepciunii drept „cel mai mare bun”, din care „izvorăsc toate celelalte virtuți”, hedonismul lui Epicur se diferențiază de cel susținut de către Aristip din Cirene, potrivit căruia „scopul este plăcerea particulară, în timp ce fericirea este suma totală a plăcerilor particulare”.
       În general, pentru o concepție hedonistă, plăcerea este scopul vieții. Fiindcă este un bun înnăscut, un bine natural, plăcerea este dezirabilă prin ea însăși. Ca atare, valoarea lucrurilor pe care le dorim sau pe care le respingem este dependentă de prezența sau absența plăcerii. Dar, deși toți oamenii sunt determinați, în mod firesc, să trăiască plăcerea, nu toți urmăresc aceleași plăceri și aceeași cantitate a acestora. Plăcerea este definită, în sens negativ, ca „absența suferinței din corp și a tulburării din suflet”. Plăcerea, ca stare de echilibru a trupului și sufletului, care constă în „a avea spiritul lipsit de orice agitație și corpul lipsit de durere”, asigură omului fericirea. Dar cum ar putea omul să dobândească astfel plăcerea? Soluția lui Epicur este aparent la îndemână: o viață sănătoasă și alungarea fricii de moarte. Pe scurt, fericirea presupune capacitatea de a elimina, pe cât posibil, ceea ce ne provoacă opusul plăcerii, durerea. Prin nuanțarea relației dintre plăcere și durere, dintre bine și rău, Epicur argumentează în favoarea ideii că principiul plăcerii nu suprimă normele morale. Plăcerile pot fi înalte sau frivole. Astfel, pentru hedonist, trăirea plăcerii este una morală, pentru că, deși are înclinația naturală de a o trăi, omul nu se manifestă doar instinctiv în raport cu plăcerea. Că unele plăceri sunt mai valoroase decât altele este dovedit de faptul că nu toți oamenii rezumă plăcerea doar la distracții. Dimpotrivă, plăcerea morală este seninătatea înțeleaptă, „judecata sobră” (gr. ataraxia), pentru că înțeleptul o caută și o trăiește ca pe o virtute: cumpătat și cu discreție.
       Identificarea unui principiu unic al moralității este scopul demersului filosofic al John Stuart Mill. Acest principiu este utilitatea, care întemeiază principiul celei mai mari fericiri. Este moralmente corect ca fiecare să caute să-și diminueze suferința prin împlinirea scopurilor sale, care nu se rezumă doar la plăcerile fizice. Intelectul, imaginația, creația, în general, conțin și produc de asemenea plăceri, dar superioare. Nefiind știință, ci artă, „morala este domeniul în care se manifestă corectitudinea acțiunilor noastre”. Pentru a demonstra că „promovarea fericirii este principiul ultim al teleologiei” și pentru a preveni înțelegerea eronată a principiului utilității (care afirmă că „fericirea este sinonimă cu utilitatea”), Mill precizează că utilitarismul este o doctrină neegoistă. Fericirea ca utilitate, ca „mod de existență” real și activ, nu contrazice moralitatea, dat fiind că, în mod rațional, utilitaristul ia în calcul, evaluează nu doar cantitatea, ci și calitatea plăcerilor sau durerilor. Criticii atrag însă atenția asupra generalității termenului „utilitate” (un sadic, de pildă, poate considera că plăcerile sale, fiindu-i „utile”, sunt și morale) sau că dreptatea nu poate fi redusă la utilitate și nici promovată printr-un astfel de principiu exclusivist, individualist. John Rawls, preocupat de pericolul pe care îl implică separația dintre politică și morală, critică utilitarismul clasic, care, în mod abstract, nenuanțat, consideră societatea ca și cum ar fi un singur individ; or, pentru ca binele colectiv (fericirea generală) să fie maximal, ar trebui ca „repartizarea” bunurilor în societate să nu fie aleatorie (întâmplătoare). De aceea o societate nu poate fi morală decât prin afirmarea priorității justiției și libertății, valori deopotrivă morale și politice.

    Plăcerea este un bun înnăscut

       Deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute, de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi, ci adesea renunțăm la multe plăceri, când din ele decurge o neplăcere mai mare pentru noi. Și de multe ori considerăm multe suferințe preferabile plăcerilor dacă suportarea timp îndelungat a unor chinuri ne aduce, ca urmare, o plăcere mai mare. De aceea, deși toate plăcerile ne sunt, în mod firesc, un bun apropiat, totuși, prin natură nu orice suferință trebuie totdeauna evitată. (...) Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieții, nu înțelegem plăcerile vicioșilor sau plăcerile ce constau în desfătări senzuale (...), ci prin plăcere înțelegem absența suferinței din corp și a tulburării din suflet. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri și orgii face o viață plăcută, ci judecata sobră, căutarea motivelor fiecărei alegeri și respingeri ca și alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire pe suflet. Dintre toate acestea, primul și cel mai mare bun este înțelepciunea. (…) 

                                                                                                         (Epicur, Scrisoare către Menoiceus)

Principiul celei mai mari fericiri

     Poziția care acceptă ca fundament al moralei utilitatea sau principiul celei mai mari fericiri susține că acțiunile sunt juste în măsura în care tind să promoveze fericirea și injuste în măsura în care tind să producă opusul fericirii. Prin „fericire” se înțelege plăcerea sau absența suferinței; prin nefericire durerea ți privarea de plăcere. (...) O astfel de teorie a vieții provoacă multor minți (...) o repulsie de neînvins. A presupune că viața nu are (...) un scop mai înalt decât plăcerea, nici un obiect mai bun și nobil pentru dorință și efort, este după ei absolut josnic și înjositor: o doctrină demnă doar pentru porci. (...)

     Potrivit Principiului celei mai mari fericiri (...) scopul suprem cu referire la care și pentru care sunt dezirabile toate celelalte lucruri (fie că ne gândim la binele nostru, fie la cel al altor oameni) este o existență ferită pe cât posibil de durere și cât mai bogată posibil în plăceri atât în privința calității, cât și a cantității. 

                                                                                                               (John Stuart Mill, Utilitarismul)

Binele real și răul real sunt mai importante decât doar absența binelui și răului; (...) Așadar, dacă suntem hedoniști, vom spune că faptul că cineva trăiește plăcerea este intrinsec bun. Căci nu vom spune că negația sa – nimeni nu trăiește plăcerea – este intrinsec rea. 

(Roderick Chisholm)