Ce este binele

        Binele și rãul sunt termeni uzuali. Îi folosim în diverse contexte pentru a exprima aprecieri sau evaluãri. Folosim termenul „bine”, de pildã, pentru a spune cã „vremea este bunã”, cã „au trecut ani buni de când s-a întâmplat un eveniment”, cã un om „este tatã bun”, fie pentru a exprima „bunãtatea”, fie pentru a preciza cã este vorba despre tatãl natural, sau vorbim despre bunuri patrimoniale, de consum etc. Complexitatea termenilor moralei se manifestã prin douã caracteristici: polisemantismul termenilor (așa cum am vãzut în exemplele de mai sus) și bipolaritatea categoriilor morale.
         De obicei, în aprecierile noastre, facem distincția între fapte și valoarea acestora, prin considerații de tipul: bine/rãu, moral/imoral, pios/nepios, drept/nedrept ș.a.m.d. În realitate, de multe ori aceste distincții sunt rãsturnate, în sensul cã „tratãm binele ca pe un rãu și rãul ca pe un bine” (Epicur).
         Binele și rãul sunt categoriile fundamentale ale moralei. În filosofia tradiționalã, ,,binele” este problematizat în douã moduri.
         În primul rând, termenul are semnificaþie metafizicã. Astfel, pentru Platon, cea mai înaltã dintre cunoașteri — sursã a dreptãții, a virtuților, a ordinii și armoniei etc. — este binele (gr. agathon). Plasat în lumea inteligibilã în vârful ierarhiei Formelor, Binele în sine exprimã ceea ce este, adevãratul bine, principiu ultim, arhetip, sursa cunoașterii noastre adevãrate. În schimb, în lumea simțurilor, „lumea vizibilului”, binele fiind confundat cu plãcerea, nu este binele autentic, ci unul aparent, sursa acestuia aflându-se în sensibilitatea, în impresiile omului. Ori de câte ori credem cã trãim binele, în realitate confundãm binele aparent cu binele autentic. Oricâte bunuri am poseda, oricâtã cunoaștere credem cã deținem, în absența cunoașterii binelui, nu cunoaștem nimic cu adevãrat, nu știm ce este frumosul, ce este adevãrul. Filosoful vorbește despre trei forme ale binelui uman: cel ,,pe care ne-am bucura sã-l avem de dragul lui”, cum ar fi veselia sau alte plãceri nevãtãmãtoare; ,,binele pe care-l iubim pentru el, cât și pentru ceea ce provine de la el”, cum ar fi confortul fizic, și binele ,,cãruia îi aparțin sporturile, vindecarea bolilor (...) și celelalte modalitãți de a face bani”. Acesta nu îi poate aduce omului fericirea, ci, în cel mai bun caz, rãsplata. Sursa fericirii posibile se aflã însã în virtutea dreptãții.
        În viziunea lui Aristotel, Binele în sine este o noțiune vidã, cãci nu existã un Bine absolut care sã unifice toate determinãrile binelui. Binele real exprimã însã relația dintre acțiunile noastre și scopul propus. În înțelesul sãu de cauzã finalã, binele este „menirea” tuturor lucrurilor: „când este vorba de fiecare caz în parte, este binele sãu, iar când este vorba de naturã, în ansamblul sãu, este Bine absolut” (Metafizica).
        În al doilea rând, vorbim despre bine în sens moral. Printre întrebãrile fundamentale ale eticii, se numãrã: Ce este binele? Existã bine intrinsec? Este binele însușirea esențialã și permanentã a lucrurilor? Sau este doar atributul prin care noi valorizãm în judecãțile noastre propriile comportamente, gusturi etc.?
        Tradiția filosoficã și cea religioasã considerã cã binele suprem, Dumnezeu, este reperul moral fundamental; în schimb, rãul este o „privare de ceea ce este natural și trebuie sã aibã fiecare. Prin urmare, nimic nu este rãu potrivit esenței sale”(Toma d’Aquino). Omul, ființã limitatã, înclinatã mai degrabã sã facã rãul, se manifestã ca ființã moralã dacã respectã legile divine: îl iubește pe Dumnezeu și se iubește pe sine, iubindu-și semenii.
        În altã ordine de idei, relativismul și subiectivismul sunt deopotrivã atitudini morale, dar și viziuni filosofice. Sofiștii au inițiat aceste abordãri filosofice: binele este o „mãsurã” deopotrivã subiectivã și relativã, din moment ce „omul este «mãsura» tuturor lucrurilor”. Alți filosofi antici argumentau cã binele nu trebuie confundat cu voința subiectivã de a face sau nu binele, în funcție de interese sau scopuri. Dimpotrivã, binele moral se manifestã în relațiile cu semenii prin respectarea virtuților, prin viața raționalã dusã în comunitate cu semenii (Aristotel).

 Natura binelui

        M-ai auzit de multe ori spunând cã ideea Binelui este cea mai înaltã dintre cunoașteri, cea cãreia dreptatea și celelalte virtuți îi acordã utilitatea și avantajele lor. Acum ești conștient cã nu cunoaștem în mod satisfãcãtor aceastã idee. Or, dacã nu o cunoaștem, indiferent cât de bine cunoaștem restul, știi cã aceste cunoștințe nu ne-ar fi cu nimic utile. Crezi cã ar fi avantajos sã avem o mulțime de lucruri, dacã nu sunt bune, sau sã cunoaștem totul, cu excepția Binelui, și sã nu cunoaștem nimic despre frumos și despre Bine? Desigur, știi la fel de bine cã majoritatea oamenilor confundã Binele cu plãcerea, (...) cei care au acest sentiment nu pot explica despre ce fel de cunoaștere este vorba, dar sunt obligați sã spunã pânã la urmã cã este cunoașterea Binelui (...) ca și cum noi ar trebui sã-i înțelegem chiar din momentul în care au pronunþat termenul „bine”. Numeam Frumos în sine, Bine în sine și așa mai departe Ființa realã a fiecãruia dintre lucrurile pe care le-am stabilit mai întâi ca multiple, dar le-am aranjat apoi sub ideea lor proprie, postulând unitatea acesteia din urmã. (...) Recunoațte ațadar cã ceea ce rãspândește lumina adevãrului asupra obiectelor cunoașterii și conferã subiectului care cunoaște puterea de a o face este ideea Binelui, (...) dar este fals sã credem cã una sau alta sunt același lucru cu Binele; natura Binelui trebuie sã fie privitã ca mult mai valoroasã.

                                                                                                                               (Platon, Republica)

Silindu-ne să facem mai bine, stricăm adesea ce e bun. 

(William Shakespeare)