Omul este singura ființă morală
În raport cu lumea reală, omul manifestă nevoia de a o cunoaște și de
a o explica, după cum, față în față cu sine sau cu semenii, manifestă nevoia
la fel de imperioasă, de a-și cunoaște propria natură, locul și rostul său în
Univers și, mai ales, de a-și înțelege și raționaliza comportamentul. Scopul
acestor demersuri este nu numai limitarea arbitrariului și a dezordinii, ci și, mai ales, introducerea armoniei și ordinii în relațiile cu semenii,
respectiv asigurarea moralității acțiunilor sale.
Numai acțiunile omului sunt valorizate ca fiind bune sau rele, pozitive
sau negative, drepte sau nedrepte, tot așa cum conduita sa în familie, societate, în grupul de prieteni poate fi altruistă sau egoistă, morală sau
imorală. Aceste aprecieri sunt morale și este specific omului că își apreciază comportamentul din punct de vedere moral.
Pentru a judeca moral o faptă, trebuie îndeplinită însă condiția esențială: acel comportament să presupună opțiunea, alegerea, deliberarea.
Numai astfel vom putea compara actul nostru cu ceea ce prescrie regula
morală, norma prin care apreciem comportamentul în termenii relației
dintre ceea ce facem și ceea ce trebuie să facem. Judecata morală se aplică exclusiv conduitei umane, prin urmare, sfera morală este „mediul” propriu,
exclusiv comportamentelor omului, căci numai în cazul său vorbim
despre ființa morală. Cu toate acestea, nu orice act uman poate și trebuie
să fie judecat în termeni morali. Nerespectarea unei promisiuni nu presupune,
în mod automat, că am încălcat morala (dacă, de pildă, absența de
la întâlnirea cu prietenii este justificată de motive care țin de sănătate).
Teorii etice
Dar ce este morala? Care sunt temeiurile în baza cărora apreciem că o acțiune este sau nu morală? În context filosofic, morala este reflecția
rațională despre scopurile și mijloacele pe care și le propune omul în
acțiunile sale. Despre conținutul moral sau imoral al actelor noastre,
despre modul și capacitatea de a respecta legile și normele morale se pronunță etica (gr. ethos). Folosim termenul „etică” și în sens de practică umană, dar și în sens de teorie, de cercetare a principiilor acțiunii umane
deliberate. În filosofia tradițională, s-au conturat două mari teorii etice,
care au în comun ideea că orice om este determinat să realizeze propriul
bine: ca scop (etica teleologică) sau ca datorie (etica deontologică).
Pentru teoriile de tip teleologic, care apreciază valoarea morală a
acțiunilor în funcție de scopul (gr. telos) lor, problema fundamentală se
referă la determinarea celui mai mare bine pentru om și a căilor prin care
acesta poate fi atins. Au fost propuse mai multe „soluții”. Astfel, „scopul vieții” este: a) plăcerea (gr. hedone) — pentru hedonism, curent etic
întemeiat de către Epicur; b) fericirea sau desăvârșirea (gr. eudaimonia),
înțeleasă ca activitate rațională conformă cu virtutea — pentru eudemonismul
rațional, fundamentat de Aristotel ; c) mântuirea sau împăcarea
sufletului cu Dumnezeu — pentru eudemonismul teologic, dezvoltat mai
ales de Sfântul Augustin și Sfântul Toma d’ Aquino.
Conform unei teorii de tip deontologic, moralitatea acțiunii este apreciată în funcție de împlinirea datoriei (gr. deion). În acest tip de explicație,
datoria trebuie împlinită în afara oricărui interes personal și indiferent de
consecințele sale. Immanuel Kant, întemeietorul acestui tip de etică, consideră că datoria, „obligare necondiționată”, nu este o condiție suficientă pentru a deveni în mod automat fericiți. Ideal de neatins, fericirea rămâne
doar o speranță, dacă nu credem în și dacă nu există Dumnezeu.
Respectarea datoriei este esențială, deoarece numai astfel, deci numai ca
ființe morale, suntem demni de fericire.
În teoria concurentă, utilitarismul, dezvoltat mai ales de către John
Stuart Mill, se consideră că utilitatea, apreciată prin consecințele acțiunii,
este „principiul celei mai mari fericiri”. În acest caz, Binele moral nu mai
înseamnă împlinirea cu orice preț a datoriei, ci, dimpotrivă, moralitatea
acțiunii rezidă tocmai în consecințele acțiunii, respectiv în faptul că acestea
duc sau nu la realizarea „celei mai mari fericiri”. În plus, dacă aceste
consecințe reprezintă un bine pentru cât mai mulți oameni, atunci, cu atât
mai mult, acțiunea este morală. John Rawls, critică utilitarismul clasic,
care, în mod abstract, consideră că binele societății este ceea ce determină dreptatea. Pentru ca binele colectiv (fericirea generală) să fie maximală ar trebui ca „repartizarea” bunurilor în societate să nu se facă la
întâmplare, susține Rawls.
Etica aplicată
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a impus ca domeniu important
al filosofiei morale etica aplicată.
Complexitatea relațiilor umane, pe de o parte, cât și caracterul
abstract-normativ al eticii tradiționale, care, în mod iluzoriu, considera că raționalitatea este unica virtute a ordinii morale în societate, pe de altă parte, au generat problematizările și reflecțiile specifice acestui nou tip de
etică. Totodată, știm că standardele morale diferă de la o epocă la alta și
chiar de la o societate la alta. Din perspectiva eticii aplicate, o normă morală, cum ar fi aceea a iubirii semenilor, deși recunoscută ca necesară,
nu rezolvă situații de viață dificile. De aceea, etica aplicată cercetează aspecte privind situații de viață concrete, reale și nu imaginare), cum ar
fi etica medicală sau bioetica (eutanasia, avortul, clonarea ș.a.m.d.), problemele
ecologice (care privesc atitudinile omului față de mediul natural)
sau etica în afaceri, lumea dinamică a economicului având și componente
morale, cum ar fi responsabilitatea socială, administrarea crizelor etc.
Morala
Este un ansamblu de reguli, de valori
comportamentale acceptate de
societate (grup social) la un moment
dat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu