Concepții despre bine și rău

            Cu scopul de a reevalua valorile, Friedrich Nietzsche consideră că natura binelui și răului nu trebuie căutată nici în „prejudecata teologică”, „nici dincolo de lume”. Problema este de a ști dacă binele și răul sunt inventate pentru a servi ca fundament al judecăților noastre morale sau în ce măsură, identificând natura binelui și răului, umanitatea progresează în plan moral. Conform filosofului, binele și răul, printr-o dublă determinare, își au originea în voința de a trăi, mai precis, în voința puternică, a celui pe care îl numește stăpân, și în voința slabă, a sclavului. Nu știm dacă binele este un concept sau este o stare, o atitudine sau un scop etc. Nu avem nicio certitudine că omul care este considerat bun este într-adevăr bun, iar cel apreciat ca fiind rău nu este bun.
          Nici metoda rațională a filosofiei nu ne relevă natura binelui și răului. O posibilă înțelegere a semnificației lor ar putea fi explicația etimologică a termenilor: în majoritatea limbilor, „bun” înseamnă „nobil”, „distins sufletește”, iar „rău”, „vulgar”, „grosolan”, „josnic”.
          În ceea ce privește filosofia moralei, nici aceasta nu a reușit să elucideze problema. De pildă, în morala kantiană, care stabilește că „toate conceptele morale își au sediul și originea cu totul a priori în rațiune” (comună sau teoretică), binele moral înseamnă împlinirea datoriei. Pentru Nietzsche, binele și, asemenea lui, răul ar trebui mai degrabă înțelese din perspectiva celor două tipuri de morală: „morala de stăpân și morala de sclav”, iar existența acestora este rezultatul modului de înțelegere și experimentare a binelui și răului. Una exprimă voința puternică, iar cealaltă voința slabă. În sensul acesteia din urmă, „binele” nu este comun celui din primul tip de morală; dimpotrivă, este apreciat ca fiind „răul” din cealaltă.
          În consecință, morala de sclav este resentimentară, iar valori cum ar fi mila, compătimirea, modestia etc., deși sunt prețuite în numele binelui însuși, nu sunt, în fond, decât valori „utile” pentru a îndura povara existenței. Lipsiți fiind de forță, de voință puternică, cei slabi sunt permanent preocupați de ceea ce le lipsește, și anume libertatea și fericirea, inutile ca idealuri pentru cei puternici, care simt că ei determină asemenea valori. Cei cu voință puternică le interpretează altfel: „eu sunt liber, tu trebuie să te supui”!
         Așadar, pentru morala de sclav, resentimentul și utilitatea sunt sursele binelui și răului, așa cum le practică voința slabă. În schimb, cei cu voință puternică, care refuză o asemenea morală a resemnării, găsesc că valorile lor se află dincolo de bine și de rău, dincolo de compătimire și milă. Încrederea în sine, capacitatea de autodăruire sunt virtuțile cărora li se dedică cei puternici.
         În acest fel se explică de ce oamenii puternici, fiind activi, nu vizează o fericire artificială, clădită pe resentiment; „comparându-se cu dușmanii lor (...) ei știu, de asemenea, să nu despartă fericirea de acțiune”. În schimb, fericirea celor slabi este „un narcotic, o amețire, o liniște (...) o destindere a sufletului și trupului, pe scurt, are o formă pasivă”.

Doua tipuri de morală

        Există morale de stăpâni și morale de sclavi. (...) În primul caz, în care stăpânitorii sunt cei care determină noțiunea „binelui”, stările sufletești elevate și trufașe sunt resimțite ca distinctive, ele determinând ierarhia. (...) Să remarcăm pe dată că în cazul acestei prime varietăți de morală antagonismul „bun” și „stricat” echivalează cu „nobil” și „detestabil”; antagonismul „bun” și „rău” are o altă origine. (...) E evident că pretutindeni calificativele morale au fost aplicate mai întâi oamenilor și doar mai târziu, prin extindere, asupra acțiunilor. (...)

       Aristocratul simte că el este cel care determină valorile, că pentru aceasta nu are nevoie să obțină încuviințarea cuiva, apreciind că „ceea ce îmi dăunează mie este dăunător în sine”, el fiind acela care conferă cel dintâi prestigiu lucrurilor, care creează valori (...) o astfel de morală constă în glorificarea sinelui. (...) Aristocratul respectă în propria-i ființă pe omul puternic, stăpân asupra lui însuși, pe cel care se pricepe să vorbească și să tacă, pe cel care uzează bucuros de severitate față de sine însuși (...) față de ființele de rang inferior și față de străini cei puternici pot acționa după cum cred de cuviință sau „după voia inimii”, în orice caz „dincolo de Bine și de Rău” — iată un domeniu în care se poate manifesta compătimirea și alte sentimente asemănătoare. (...)

       Cu totul altfel stau lucrurile în cazul celui de-al doilea tip de morală, morala sclavilor. Să presupunem că asupriții, oprimații, suferinzii, robii, și chiar cei nedeciși și istoviți de ei înșiși se îndeletnicesc cu morala: care va fi oare numitorul comun al evaluărilor lor morale? (...) Sclavul privește cu invidie virtuțile celor puternici: el este sceptic și suspicios, posedând chiar un rafinament al bănuielii față de tot acel „bun” prețuit de cei puternici. (...) Dimpotrivă, calitățile menite să ușureze existența suferinzilor sunt evidențiate și scăldate în lumină: sclavul prețuiește compătimirea, mâna serviabilă și săritoare, inima caldă, răbdarea, hărnicia, modestia, amabilitatea —, căci acestea sunt calitățile cele mai utile, aproape singurele mijloace de a îndura povara existenței. Morala sclavilor este esențialmente o morală a utilității. Acesta-i locul de obârșie al vestitului antagonism dintre „bun” și „rău” . 

                                                                                       (Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău)

Binele încetează de a mai fi bun din momentul când ajunge pe buzele vecinului. Și cum ar fi cu putință să existe un bun comun! Cuvântul se contrazice pe sine: ceea ce poate fi posedat în comun are întotdeauna prea puțină valoare.

Fr. Nietzsche