Ce este dreptatea

      Platon pune problema dreptății în formula sa clasică și o caracterizează în două sensuri. Pe de o parte, consideră că este una din virtuțile fundamentale. În analiza cetății ideale din Republica, dreptatea este acea virtute care face cu putință ca alte virtuți — cumpătarea, înțelepciunea, curajul — să ia ființă și să se păstreze atâta vreme cât există și ea. În același context, dreptatea este înțeleasă ca oikeopragie, în sensul că fiecare parte a cetății sau a sufletului trebuie să facă ceea ce îi este propriu, potrivit naturii sale. Cât privește definirea dreptății, Platon consideră că aceasta este cea mai frumoasă „specie de bine”, „cea mai nobilă dintre categorii, însemnând că trebuie să fie iubită de cel ce vrea să fie fericit atât pentru ea însăți, cât și pentru ceea ce decurge din ea”.
     Concepția platoniciană despre dreptate are un dublu înțeles: logic și etic. În primul caz, dreptatea este consecința logică a faptului că, prin acțiunile sale, omul este drept pentru că ,,participă” la ideea pură a Dreptății. Altfel spus, sufletul virtuos, înclinat să ,,participe” la Forma Dreptății, nu se rezumă în cetate să practice dreptatea doar ca o convenție manifestată conjunctural. În sens etic, dreptatea este proprie numai omului care, având caracter virtuos, se situează mai presus de convenționala dreptate: el ,,actualizează” modelul ideal al Dreptății.
     Prin personajul Socrate, Platon se opune majorității oamenilor care „așază dreptatea în specia bunurilor dificile care trebuie să ne preocupe din pricina răsplăților”. Filosoful respinge atât concepția comună (dreptatea înseamnă să spui adevărul și să dai înapoi ceea ce ai primit de la cineva), cât și concepția sofiștilor (nedreptatea este mai profitabilă, iar dreptatea doar „o nobilă neghiobie”, o iscusință). Conform acestei concepþii, dreptatea deși împovărătoare, trebuie practicată, pentru că este mijlocul prin care „cei care trudesc” cred că vor fi răsplătiți, în bani și laude. În concluzie, afirmă sofiștii, pentru ca oamenii să nu-și provoace, pe cât posibil, nedreptăți unii altora, „încep să-și croiască legi și să încheie convenții, numind legală și dreaptă porunca legii”.
    În Republica, participanții la dialog pun în discuție și problema dacă, pentru a preveni nedreptatea făcută din ignoranță, soluția eliminării răului, a erorii, a nedreptății ar fi educația. Acest punct de vedere este respins de sofistul Glaucon, prin observația că oamenii, dimpotrivă, sunt înclinați ca, în beneficiul propriu, să-și folosească cunoașterea cu scopul împlinirii propriilor plăceri și interese. Prin urmare, vor face nedreptăți. Așadar, în lumea omului, nu există un „bine propriu al dreptății”. Mai mult chiar, între omul drept și cel nedrept nu ar exista nici o diferență, dacă ambii ar acționa la adăpostul invizibilității. În aceeași ordine de idei, nici cetatea nu poate fi dreaptă, dacă membrii săi sunt nedrepți.
    Explicația lui Platon se bazează pe ideea că statul ar putea fi drept numai dacă fiecare din părțile sale (meșteșugarul, soldatul, conducătorul cetății) va face ceea ce este îndreptățită să facă, tot astfel cum și omul va fi drept dacă fiecare din părțile sufletului său își împlinește funcția proprie.

Temeiul și scopul dreptății(punctul de vedere al sofiștilor)

   Callicles: Făcătorii legii sunt, după credința mea, tocmai oamenii slabi, cei mulți. Pentru sine și în vederea intereselor proprii își întocmesc ei legile și-și orânduiesc răsplățile: laude și dojeni. Spre a înfricoșa pe oamenii care sunt mai puternici și în măsură să aibă mai mult decât dânșii: iată de ce spun că râvna pentru îmbogățire este lucru rușinos și nedrept. (…) Aceasta-i pricina că în legi se tratează ca nedreaptă și imorală orice străduință de agonisire care întrece măsura obișnuită a gloatelor, de ce-i zice nedreptățire. Cât privește natura, ea învederează — cred — de la sine că-i dreptul celui mai destoinic să aibă mai mult decât nevolnicul, a celui mai puternic mai mult ca bicisnicul. Ea arată că așa-i pretutindeni: la celelalte viețuitoare la fel ca și la oameni, în toate statele și familiile acestora. Așa e, după ei, însăși temelia dreptului: superiorul să cârmuiască pe inferior, el să capete mai mult. (…)

    Pentru aceea, gloatele țin de rău pe asemenea oameni; ele își ascund propria incapacitate, de care li-i rușine, și declară necumpătarea lucru urât (…) nefiind capabile să-și agonisească cele trebuitoare pentru săturarea poftelor, mulțimile laudă cumpătarea și dreptatea: o fac din lașitate. 

                                                                                                                                      (Platon, Gorgias)

Virtutea dreptății(punctul de vedere combătut de Platon)

    Glaucom: Așadar, dacă ar exista două astfel de inele și dacă pe primul l-ar avea omul drept și pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se țină de calea dreptății și să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia. (…) Însă, făcând așa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleași fapte. Așa fiind, aceasta este o bună dovadă că nimeni nu este drept de bună voie, ci doar silnic. Astfel, neexistând un bine propriu al (dreptății), oricând și oriunde omul se gândește că e în stare să săvârșească nedreptăți, le face. Căci toată lumea crede în sinea ei că e mult mai profitabilă nedreptatea decât dreptatea, și bine gândește. Iar dacă cineva, stăpân pe asemenea puteri, nu va voi să făptuiască nedreptăți și nici nu se va atinge de bunul altuia, va fi socotit de către cei ce îl vor cunoaște cel mai nenorocit și mai neghiob. Desigur, ei îl vor lăuda unii față de ceilalți, amăgindu-se reciproc, de frică să nu pățească vreo nedreptate. 

                                                                                                                                 (Platon, Republica)

Căci până când nedreptatea nu a devenit generală și intențiile răuvoitoare ale conducătorilor nu au devenit vizibile sau încercările lor nu s-au făcut simțite de către majoritate, oamenii au fost dispuși să îndure decât să-și facă dreptate opunând rezistență. 

(John Locke)

Ce este binele

        Binele și rãul sunt termeni uzuali. Îi folosim în diverse contexte pentru a exprima aprecieri sau evaluãri. Folosim termenul „bine”, de pildã, pentru a spune cã „vremea este bunã”, cã „au trecut ani buni de când s-a întâmplat un eveniment”, cã un om „este tatã bun”, fie pentru a exprima „bunãtatea”, fie pentru a preciza cã este vorba despre tatãl natural, sau vorbim despre bunuri patrimoniale, de consum etc. Complexitatea termenilor moralei se manifestã prin douã caracteristici: polisemantismul termenilor (așa cum am vãzut în exemplele de mai sus) și bipolaritatea categoriilor morale.
         De obicei, în aprecierile noastre, facem distincția între fapte și valoarea acestora, prin considerații de tipul: bine/rãu, moral/imoral, pios/nepios, drept/nedrept ș.a.m.d. În realitate, de multe ori aceste distincții sunt rãsturnate, în sensul cã „tratãm binele ca pe un rãu și rãul ca pe un bine” (Epicur).
         Binele și rãul sunt categoriile fundamentale ale moralei. În filosofia tradiționalã, ,,binele” este problematizat în douã moduri.
         În primul rând, termenul are semnificaþie metafizicã. Astfel, pentru Platon, cea mai înaltã dintre cunoașteri — sursã a dreptãții, a virtuților, a ordinii și armoniei etc. — este binele (gr. agathon). Plasat în lumea inteligibilã în vârful ierarhiei Formelor, Binele în sine exprimã ceea ce este, adevãratul bine, principiu ultim, arhetip, sursa cunoașterii noastre adevãrate. În schimb, în lumea simțurilor, „lumea vizibilului”, binele fiind confundat cu plãcerea, nu este binele autentic, ci unul aparent, sursa acestuia aflându-se în sensibilitatea, în impresiile omului. Ori de câte ori credem cã trãim binele, în realitate confundãm binele aparent cu binele autentic. Oricâte bunuri am poseda, oricâtã cunoaștere credem cã deținem, în absența cunoașterii binelui, nu cunoaștem nimic cu adevãrat, nu știm ce este frumosul, ce este adevãrul. Filosoful vorbește despre trei forme ale binelui uman: cel ,,pe care ne-am bucura sã-l avem de dragul lui”, cum ar fi veselia sau alte plãceri nevãtãmãtoare; ,,binele pe care-l iubim pentru el, cât și pentru ceea ce provine de la el”, cum ar fi confortul fizic, și binele ,,cãruia îi aparțin sporturile, vindecarea bolilor (...) și celelalte modalitãți de a face bani”. Acesta nu îi poate aduce omului fericirea, ci, în cel mai bun caz, rãsplata. Sursa fericirii posibile se aflã însã în virtutea dreptãții.
        În viziunea lui Aristotel, Binele în sine este o noțiune vidã, cãci nu existã un Bine absolut care sã unifice toate determinãrile binelui. Binele real exprimã însã relația dintre acțiunile noastre și scopul propus. În înțelesul sãu de cauzã finalã, binele este „menirea” tuturor lucrurilor: „când este vorba de fiecare caz în parte, este binele sãu, iar când este vorba de naturã, în ansamblul sãu, este Bine absolut” (Metafizica).
        În al doilea rând, vorbim despre bine în sens moral. Printre întrebãrile fundamentale ale eticii, se numãrã: Ce este binele? Existã bine intrinsec? Este binele însușirea esențialã și permanentã a lucrurilor? Sau este doar atributul prin care noi valorizãm în judecãțile noastre propriile comportamente, gusturi etc.?
        Tradiția filosoficã și cea religioasã considerã cã binele suprem, Dumnezeu, este reperul moral fundamental; în schimb, rãul este o „privare de ceea ce este natural și trebuie sã aibã fiecare. Prin urmare, nimic nu este rãu potrivit esenței sale”(Toma d’Aquino). Omul, ființã limitatã, înclinatã mai degrabã sã facã rãul, se manifestã ca ființã moralã dacã respectã legile divine: îl iubește pe Dumnezeu și se iubește pe sine, iubindu-și semenii.
        În altã ordine de idei, relativismul și subiectivismul sunt deopotrivã atitudini morale, dar și viziuni filosofice. Sofiștii au inițiat aceste abordãri filosofice: binele este o „mãsurã” deopotrivã subiectivã și relativã, din moment ce „omul este «mãsura» tuturor lucrurilor”. Alți filosofi antici argumentau cã binele nu trebuie confundat cu voința subiectivã de a face sau nu binele, în funcție de interese sau scopuri. Dimpotrivã, binele moral se manifestã în relațiile cu semenii prin respectarea virtuților, prin viața raționalã dusã în comunitate cu semenii (Aristotel).

 Natura binelui

        M-ai auzit de multe ori spunând cã ideea Binelui este cea mai înaltã dintre cunoașteri, cea cãreia dreptatea și celelalte virtuți îi acordã utilitatea și avantajele lor. Acum ești conștient cã nu cunoaștem în mod satisfãcãtor aceastã idee. Or, dacã nu o cunoaștem, indiferent cât de bine cunoaștem restul, știi cã aceste cunoștințe nu ne-ar fi cu nimic utile. Crezi cã ar fi avantajos sã avem o mulțime de lucruri, dacã nu sunt bune, sau sã cunoaștem totul, cu excepția Binelui, și sã nu cunoaștem nimic despre frumos și despre Bine? Desigur, știi la fel de bine cã majoritatea oamenilor confundã Binele cu plãcerea, (...) cei care au acest sentiment nu pot explica despre ce fel de cunoaștere este vorba, dar sunt obligați sã spunã pânã la urmã cã este cunoașterea Binelui (...) ca și cum noi ar trebui sã-i înțelegem chiar din momentul în care au pronunþat termenul „bine”. Numeam Frumos în sine, Bine în sine și așa mai departe Ființa realã a fiecãruia dintre lucrurile pe care le-am stabilit mai întâi ca multiple, dar le-am aranjat apoi sub ideea lor proprie, postulând unitatea acesteia din urmã. (...) Recunoațte ațadar cã ceea ce rãspândește lumina adevãrului asupra obiectelor cunoașterii și conferã subiectului care cunoaște puterea de a o face este ideea Binelui, (...) dar este fals sã credem cã una sau alta sunt același lucru cu Binele; natura Binelui trebuie sã fie privitã ca mult mai valoroasã.

                                                                                                                               (Platon, Republica)

Silindu-ne să facem mai bine, stricăm adesea ce e bun. 

(William Shakespeare)