Sensul vieții

        Pentru mulți autori, întrebarea despre sensul vieții reprezintă inima reflecțiilor filosofice. Aceasta este redată de cele mai multe ori prin dilema: are sau nu are viața un sens? Iar dacă există, acesta este unul predeterminat? Poate da omul, prin inteligența și voința sa, un sens vieții? Ne preocupă sensul vieții ori de câte ori căutăm o motivație pentru a trece de anumite obstacole majore, cum ar fi cele întâlnite în așa-numitele situații-limită. De asemenea, despre sensul vieții este vorba atunci când ne întrebăm dacă felul în care ne trăim viața este cel optim, dacă viața are un temei ascuns, pe care încă nu-l cunoaștem, sau dacă această viață are continuitate într-o viață viitoare.
        Întrebările despre sensul vieții sunt determinate și de o mulțime de contexte sau de orizonturi de așteptare, cum ar fi cel social-politic, economic, cultural, teologic, sau de experiențe, precum aceea a morții, în general, sau, mai ales, a unei persoane dragi.
       Problema sensului vieții a fost abordată din perspective cu totul opuse în cadrul creaționismului și al evoluționismului. Sub aspect creaționist-religios, sensul vieții este dat de viața viitoare a fiecărui individ în parte. Potrivit celeilalte perspective, evoluția organismelor, privită ca succesiune de transformări și procese bio-fizico-psihice, este cea care relevă sensul vieții, predominant însă din perspectiva speciei sau a existenței în ansamblu.
        În filosofie, gândirea asupra sensului vieții se impune nu numai prin distincția dintre trup și suflet, ci și prin problematizările legate de condiția umană. Așa cum am văzut, Blaise Pascal, de pildă, exprimă prin metafora trestie cugetătoare conștiința finitudinii, dar și a unicității omului, prin care se poate revela o perspectivă aparte asupra sensului vieții.
       Arthur Schopenhauer a inițiat discuțiile despre sinucidere, ca voință negativă, ca negare a vieții. Tema sinuciderii, corelată cu tema lipsei de sens a vieții, a absurdului existenței, a fost reluată în cadrul existențialismului ateu de către Albert Camus și Jean-Paul Sartre.
       Camus apreciază că Sisif, eroul tragic din mitologia antică, este în fapt însuși modelul condiției umane, definită în mod paradoxal prin două atribute, contradictorii la prima vedere — fericirea și absurdul —, care sunt însă „copiii aceluiași părinte”. Prin analogie cu situația lui Sisif, înțelegerea și acceptarea condiției umane echivalează cu conștientizarea și trăirea absurdului: Sisif își acceptă cu seninătate pedeapsa de a împinge stânca spre vârful muntelui, de unde inevitabil aceasta trebuie să cadă. În joc este destinul eroului, determinat însă de propria lui alegere, respectiv destinul omului.
       Pentru Sartre, sensul vieții aparține exclusiv omului, deoarece, prin acțiunile sale, acesta alege să trăiască într-un mod sau altul. El nu poate afla în afara sa un sens al propriei vieți. Mai mult, pentru om, adevărata problemă nu este dacă Dumnezeu există, ci dacă tot ce i se întâmplă omului exprimă chiar propria alegere, îl reprezintă, fiind „alegerea sa de sine”. Din acest motiv, absurdul nu este o simplă idee, ci condiția și cheia propriei vieți. Prin urmare, esența vieții constă în manifestarea libertății și a responsabilității absolute a omului.

Esența vieții este voința de putere

      În acest domeniu trebuie să pătrundem temeinic până în străfunduri și să ne stăvilim toate slăbiciunile sentimentale: viața însăși este în esență sustragere, rănire, biruință asupra celui străin și asupra celui slab, oprimare, duritate, impunerea cu forța a formelor proprii, asimilare sau, în cel mai bun caz, exploatare. (...) și aceasta nu pe temeiul vreunei moralități sau imoralități oarecare, ci din cauză că (...) viața este tocmai voință de putere. (...) „Exploatarea” aparține nu unei societăți corupte sau imperfecte și primitive: ea aparține esenței vieții, ca funcțiune organică fundamentală, ea este o consecință a voinței de putere propriu-zisă, cea care e însăși voința de a trăi. 

                                                                                     (Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău)

Omul absurd

      Toată bucuria tăcută a lui Sisif se află aici. Destinul său îi aparține. Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când își contemplă chinul, face să amuțească toți idolii.(...) Omul absurd spune da și efortul său nu va înceta niciodată. Dacă există un destin personal, în schimb, nu există un destin superior sau cel puțin există doar unul pe care îl socotește total și vrednic de dispreț. Cât privește restul, el se știe stăpânul zilelor sale. În acea clipă subtilă în care omul se apleacă asupra vieții sale, Sisif, întorcându-se la stâncă, contemplă acel șir de fapte fără legătură care devine propriul său destin, creat de el, unit sub privirea memoriilor sale și în curând pecetluit de moarte. Astfel, încredințat de originea deplin omenească a tot ce-i omenesc, orb care vrea să vadă și care știe că noaptea nu are sfârșit, el nu se oprește niciodată. Stânca se rostogolește și acum. (...) Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învață fidelitatea superioară care îi neagă pe zei și înalță stâncile. (...) Lupta însăși către înălțimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit. 

                                                                                                                (Albert Camus, Mitul lui Sisif)

Unii oameni își pun problema dacă viața are sau n-are sens. În realitate, totul se reduce la a ști dacă e suportabilă sau nu. Problema încetează și rămân hotărârile. 

(Emil Cioran)