Esenta omului

              De-a lungul timpului, una dintre modalitățile importante prin care a fost abordată problema ființei umane a fost aceea de a caracteriza natura sau esența omului.
              Blaise Pascal, de exemplu, și-a propus să caracterizeze natura și condiția umană din perspectiva antropologiei creștine. Modernitatea analizei lui rezidă în modalitatea prin care este surprinsă „disproporția”, paradoxul existenței umane: fiind nimic în comparație cu infinitul și tot prin comparație cu neantul, omul este un lucru de mijloc între nimic și tot. El este ceva, o ființă cu totul aparte, a cărei natură nu se lasă ușor dezvăluită și a cărei condiție este determinată de păcatul originar. Datorită acestuia, omul a ajuns sã fie prins în mod tragic între setea și imposibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu, între căutarea continuă a fericirii și nefericirea lui aproape iremediabilă, în condițiile unui război permanent între rațiune și pasiuni.
            În ciuda unor contradicții uimitoare, care relevă natura omului sau felul său propriu de a fi, filosoful francez subliniază totuși demnitatea sau măreția acestuia în capacitatea de se vedea nenorocit, de a se înțelege pe sine sau, cu alte cuvinte, în cugetare. În acest fel, este determinată identitatea omului și specificată diferența dintre el și alte modalități ale existenței (un copac nu se știe nenorocit) și chiar față de întregul Univers.
            Trei sunt orizonturile majore în care se manifestă natura paradoxală a omului. În plan ontologic, el este unica ființă rațională (judecător al tuturor lucrurilor); această unicitate nu-l sustrage însă nimicniciei, mizeriei condiției umane (imbecil vierme de pământ); disproporția este elocventă și în plan gnoseologic: chiar dacă îi este destinat ca, prin cugetare, să fie o ființă privilegiată, omul nu reușește să dobândească certitudinea; dimpotrivă, cunoașterea sa este, mai degrabă, îngrămădire de incertitudine și de eroare; sub aspect moral-intențional, este și mărire, și lepădătură a Universului; altfel spus, deși este unica ființă morală, numai el face răul intenționat.
           Exprimându-i echilibrat natura, Pascal îl așază pe om în centrul lumii (antropocentrism), susținând deopotrivă demnitatea sau măreția lui (prin capacitatea de a se înțelege pe sine), dar și vulnerabilitatea (prin slăbiciunile și neputințele rațiunii sale, și asta în plin secol raționalist).
           Fondator al raționalismului clasic, în contextul disputei cu empirismul și din perspectiva idealului clasic al certitudinii în cunoaștere, René Descartes, prin formula „gândesc, deci exist”, consacră și el cugetarea drept esență umană. Consecința acestui demers raționalist este reafirmarea dualismului corp-suflet, gândit de către Descartes ca particularizare a unui dualism ontologic universal, între res extensa (substanța întinsă) și res cogitans (substanța cugetătoare). Pentru el, dificultatea majoră este aceea de a demonstra că, deși cele două substanțe sunt atât de deosebite încât pot exista una fără cealaltă, „alcătuiesc un singur lucru împreună”. Chiar dacă relativ la existența umană concretă corpul și sufletul sunt indisociabile, în cele din urmă, sufletul reprezintă natura primară și nemuritoare a omului (vezi comparația cu relația corabie-corăbier).

Omul este ființă contradictorie

         Ce himeră este deci omul? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicții? Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului, îngrămădire de incertitudine și de eroare; mărire și lepădătură a universului. (...) Omul este așa de mare, încât măreția lui reiese și din aceea că se știe nenorocit. Un copac nu se știe nenorocit. (...) Este adevărat că să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat. (...) Măreția omului apare în însăși pofta simțurilor și e, de fapt, tocmai arta de a face din aceasta o lege și un tablou al carității. Iată adevărata noastră stare: rătăcim într-un mediu vast, plutind (...) lipsiți de orice siguranță. Omul să se aprecieze la justa sa valoare, să se iubească deoarece are o natură deschisă spre bine; dar să nu-și iubească scăderile care se află în ea; aceasta e capacitatea lui de a cunoaște adevărul și de a fi fericit; dar nu are adevărul stabil sau satisfăcător. (...) Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare.                                                                                                                            

(Blaise Pascal, Cugetări)

Omul este lucru ce cugetă

        Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru care gândește. Ce este acesta? Unul care se îndoiește, care înțelege, care concepe, care afirmă, care neagă, care vrea și nu vrea, care imaginează și care simte. (...) Prin urmare, din simplul fapt că știu de existența mea și totodată observ că nimic altceva nu aparține firii sau esenței mele, în afară de faptul că sunt ființă cugetătoare, închei pe drept că esența mea constă în aceea doar că sunt ființă cugetătoare. și cu toate că (...) am un corp care mi-e foarte strâns legat fiindcă totuși, pe de o parte, am o idee distinctă și clară a mea însumi ca ființă cugetătoare doar, neîntinsă, iar pe de altă parte, o idee distinctă a corpului ca lucru întins doar, necugetător, e sigur că sunt deosebit cu adevărat de corpul meu și că pot exista fără el. (...) Natura ne arată prin aceste simțiri de durere, foame, sete ș.a.m.d. că eu nu sunt doar de față prin raport cu corpul meu, precum e corăbierul pe corabie, ci sunt legat în chip cât se poate de strâns și ca și cum am fi confundați, astfel încât eu alcătuiesc un singur lucru împreună cu el. Căci altminteri, atunci când trupul e vătămat, eu, care nu sunt decât ființă cugetătoare, n-aș simți durere, ci aș percepe acea vătămare doar prin intelect, după cum corăbierul își dă seama pe calea văzului dacă ceva e rupt în corabie; iar atunci când corpul are nevoie de hrană și băutură, aș înțelege tocmai aceasta în chip lămurit și n-aș avea simțurile tulburi de foame și sete. 

                                                                                                     (René Descartes, Meditații metafizice)

  Încă din copilărie am studiat literele; și, pentru că mi se spunea că prin intermediul lor pot dobândi o cunoaștere clară și certă a tot ce este util în viață, am fost stăpânit de dorința de a învțăa. De asemenea, lectura cărților bune este ca o conversație cu oamenii cultivați ai secolelor trecute care au scris aceste cărți (…) Îmi plăcea mai ales matematica pentru certitudinea și evidența raționamentelor ei, dar nu remarcasem încă adevărata lor întrebuințare. Am avut totdeauna marea dorință de a învăța să deosebesc adevărul de fals, pentru a vedea clar în acțiunile mele și a păși sigur în viață.

 (René Descartes)