Ce este dreptatea

      Platon pune problema dreptății în formula sa clasică și o caracterizează în două sensuri. Pe de o parte, consideră că este una din virtuțile fundamentale. În analiza cetății ideale din Republica, dreptatea este acea virtute care face cu putință ca alte virtuți — cumpătarea, înțelepciunea, curajul — să ia ființă și să se păstreze atâta vreme cât există și ea. În același context, dreptatea este înțeleasă ca oikeopragie, în sensul că fiecare parte a cetății sau a sufletului trebuie să facă ceea ce îi este propriu, potrivit naturii sale. Cât privește definirea dreptății, Platon consideră că aceasta este cea mai frumoasă „specie de bine”, „cea mai nobilă dintre categorii, însemnând că trebuie să fie iubită de cel ce vrea să fie fericit atât pentru ea însăți, cât și pentru ceea ce decurge din ea”.
     Concepția platoniciană despre dreptate are un dublu înțeles: logic și etic. În primul caz, dreptatea este consecința logică a faptului că, prin acțiunile sale, omul este drept pentru că ,,participă” la ideea pură a Dreptății. Altfel spus, sufletul virtuos, înclinat să ,,participe” la Forma Dreptății, nu se rezumă în cetate să practice dreptatea doar ca o convenție manifestată conjunctural. În sens etic, dreptatea este proprie numai omului care, având caracter virtuos, se situează mai presus de convenționala dreptate: el ,,actualizează” modelul ideal al Dreptății.
     Prin personajul Socrate, Platon se opune majorității oamenilor care „așază dreptatea în specia bunurilor dificile care trebuie să ne preocupe din pricina răsplăților”. Filosoful respinge atât concepția comună (dreptatea înseamnă să spui adevărul și să dai înapoi ceea ce ai primit de la cineva), cât și concepția sofiștilor (nedreptatea este mai profitabilă, iar dreptatea doar „o nobilă neghiobie”, o iscusință). Conform acestei concepþii, dreptatea deși împovărătoare, trebuie practicată, pentru că este mijlocul prin care „cei care trudesc” cred că vor fi răsplătiți, în bani și laude. În concluzie, afirmă sofiștii, pentru ca oamenii să nu-și provoace, pe cât posibil, nedreptăți unii altora, „încep să-și croiască legi și să încheie convenții, numind legală și dreaptă porunca legii”.
    În Republica, participanții la dialog pun în discuție și problema dacă, pentru a preveni nedreptatea făcută din ignoranță, soluția eliminării răului, a erorii, a nedreptății ar fi educația. Acest punct de vedere este respins de sofistul Glaucon, prin observația că oamenii, dimpotrivă, sunt înclinați ca, în beneficiul propriu, să-și folosească cunoașterea cu scopul împlinirii propriilor plăceri și interese. Prin urmare, vor face nedreptăți. Așadar, în lumea omului, nu există un „bine propriu al dreptății”. Mai mult chiar, între omul drept și cel nedrept nu ar exista nici o diferență, dacă ambii ar acționa la adăpostul invizibilității. În aceeași ordine de idei, nici cetatea nu poate fi dreaptă, dacă membrii săi sunt nedrepți.
    Explicația lui Platon se bazează pe ideea că statul ar putea fi drept numai dacă fiecare din părțile sale (meșteșugarul, soldatul, conducătorul cetății) va face ceea ce este îndreptățită să facă, tot astfel cum și omul va fi drept dacă fiecare din părțile sufletului său își împlinește funcția proprie.

Temeiul și scopul dreptății(punctul de vedere al sofiștilor)

   Callicles: Făcătorii legii sunt, după credința mea, tocmai oamenii slabi, cei mulți. Pentru sine și în vederea intereselor proprii își întocmesc ei legile și-și orânduiesc răsplățile: laude și dojeni. Spre a înfricoșa pe oamenii care sunt mai puternici și în măsură să aibă mai mult decât dânșii: iată de ce spun că râvna pentru îmbogățire este lucru rușinos și nedrept. (…) Aceasta-i pricina că în legi se tratează ca nedreaptă și imorală orice străduință de agonisire care întrece măsura obișnuită a gloatelor, de ce-i zice nedreptățire. Cât privește natura, ea învederează — cred — de la sine că-i dreptul celui mai destoinic să aibă mai mult decât nevolnicul, a celui mai puternic mai mult ca bicisnicul. Ea arată că așa-i pretutindeni: la celelalte viețuitoare la fel ca și la oameni, în toate statele și familiile acestora. Așa e, după ei, însăși temelia dreptului: superiorul să cârmuiască pe inferior, el să capete mai mult. (…)

    Pentru aceea, gloatele țin de rău pe asemenea oameni; ele își ascund propria incapacitate, de care li-i rușine, și declară necumpătarea lucru urât (…) nefiind capabile să-și agonisească cele trebuitoare pentru săturarea poftelor, mulțimile laudă cumpătarea și dreptatea: o fac din lașitate. 

                                                                                                                                      (Platon, Gorgias)

Virtutea dreptății(punctul de vedere combătut de Platon)

    Glaucom: Așadar, dacă ar exista două astfel de inele și dacă pe primul l-ar avea omul drept și pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se țină de calea dreptății și să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia. (…) Însă, făcând așa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleași fapte. Așa fiind, aceasta este o bună dovadă că nimeni nu este drept de bună voie, ci doar silnic. Astfel, neexistând un bine propriu al (dreptății), oricând și oriunde omul se gândește că e în stare să săvârșească nedreptăți, le face. Căci toată lumea crede în sinea ei că e mult mai profitabilă nedreptatea decât dreptatea, și bine gândește. Iar dacă cineva, stăpân pe asemenea puteri, nu va voi să făptuiască nedreptăți și nici nu se va atinge de bunul altuia, va fi socotit de către cei ce îl vor cunoaște cel mai nenorocit și mai neghiob. Desigur, ei îl vor lăuda unii față de ceilalți, amăgindu-se reciproc, de frică să nu pățească vreo nedreptate. 

                                                                                                                                 (Platon, Republica)

Căci până când nedreptatea nu a devenit generală și intențiile răuvoitoare ale conducătorilor nu au devenit vizibile sau încercările lor nu s-au făcut simțite de către majoritate, oamenii au fost dispuși să îndure decât să-și facă dreptate opunând rezistență. 

(John Locke)