Conceptul aristotelic al dreptății

   În sensul viziunii antice, și pentru Aristotel, dreptatea este o virtute, și anume acea „virtute civică” (socială) sau „dispoziție de a efectua acțiuni care produc și conservă fericirea și elementele acesteia, pentru o comunitate politică”. Prin urmare, dreptatea nu este o virtute oarecare și nici chiar o parte sau un substitut al vreunei virtuți oarecare, ci este chiar expresia „virtuții în întregime”. Cu alte cuvinte, în înțelesul ei de virtute, dreptatea se manifestă ca acțiune morală deliberată. Tot astfel și în cazul nedreptății: fiind deopotrivă ,,ilegalitate și inegalitate”, aceasta este ,,viciul în întregime” și nu doar o parte a sa.
    În ce privește natura ei, dreptatea (ca virtute) trebuie înțeleasă în dubla sa ipostază: ca habitus (obișnuință), pe de-o parte, și, pe de altă parte, ca medietate. În primul caz, cel al dispoziției habituale, care este ,,însăși natura specifică a virtuții”, dreptatea nu este orice fel de obișnuință, ci este acea obișnuință datorită căreia, în mod voluntar, ,,omul devine bun și își îndeplinește bine funcția proprie”. Această posibilitate devine realitate dacă, în deciziile sale, omul se lasă condus nu de afecte (mânie, ură, regret, milă, prietenie etc.), ci doar de rațiune.
    În cea de-a doua sa ipostază, ca ,,măsură justă”, dreptatea exclude atât „excesul” (abuzul), cât și „insuficiența”, prin urmare, diferă și de ceea ce poate fi „prea mult”, dar și de ceea ce este „prea puțin”. În consecință, și în acest sens dreptatea poate fi acceptată numai ca acțiune determinată de rațiune. Concluzia filosofului este că, de vreme ce omul este mereu tentat să „oscileze când spre exces, când spre insuficiență”, practicarea dreptății exprimă efortul realizării ei ca „dispoziție habituală ce păstrează linia de mijloc”.
     Pe de altă parte, filosoful distinge între dreptatea generală sau legală, care vizează binele cetății în general, și dreptatea particulară, care vizează binele individual al cetățenilor. În ceea ce privește primul tip, Aristotel statuează „egalitatea numerică”: în cetate, toți, până la ultimul cetățean, sunt egali în fața legii.
     În cazul dreptății particulare, el distinge dreptatea corectivă, care vizează tranzacțiile dintre indivizi și care are la bază principiul egalității, și dreptatea distributivă; repartiția avantajelor și a onorurilor se bazează pe principiul proporționalității. Acest tip al dreptății statuează egalitatea proporțională: oamenii sunt egali numai în cazul în care au merite egale. Numite și „specii de neegalitate”, meritele trebuie să fie adecvate bunurilor supuse distribuției. În general, teoriile ulterioare de inspirație aristotelică vor fundamenta dreptatea pe cele două principii: al egalității (legea trebuie să fie aceeași pentru toți) și al echității (fiecare trebuie să primească ceea ce i se datorează). În legătură cu relația dintre dreptate și egalitate, Aristotel se pronunță ferm în Politica: pentru el constituțiile care nu respectă principiul echității (a trata în mod egal indivizi egali din toate punctele de vedere și în mod inegal indivizi inegali) sunt în mod necesar corupte.
     

Dreptatea și virtutea perfectă

    Dreptatea este o virtute perfectă, nu în sens absolut, ci în raport cu altceva. Și de aceea ea este privită în general ca o suverană a virtuților. (…) De aici și proverbul: „Dreptatea concentrează în ea întreaga virtute”. Dreptatea este o virtute absolut desăvârșită pentru că exercitarea ei este cea a unei virtuți perfecte; și este perfectă pentru că cel ce o posedă poate face uz de virtutea sa și în favoarea altora, nu numai pentru sine. Căci mulți pot practica virtutea în chestiuni personale, dar sunt incapabili s-o facă în cele privitoare la alții. De aceea trebuie să fim de acord cu Bias când spune că „exercitarea puterii dezvăluie omul”, căci cel învestit cu putere se află în raporturi cu alții și prin aceasta intră în comunitate cu ei. Din acest motiv, dreptatea este singura dintre virtuți ce pare a fi un bine pentru altul, manifestându-se în favoarea altuia; aceasta îndeplinește ceea ce este în favoarea altuia, fie că este vorba de un om cu autoritate publică, fie de un simplu membru al societății.                                                                                                                                  (Aristotel, Etica nicomahică)

Dreptatea și prietenia

    Fiecărei forme de guvernământ îi corespunde, evident, o formă de prietenie, în aceeași măsură în care îi corespunde și o formă de justiție. (…) În regimurile tiranice, prietenia și dreptatea ocupă un loc neînsemnat, pe când în democrație importanța lor este maximă, pentru că acolo unde cetățenii sunt egali și interesele comune sunt numeroase. 

                                                                                                                    (Aristotel, Etica nicomahică)

Dreptatea și meritul

    Se va motiva poate că puterea politică trebuie să se împartă în mod neegal, potrivit superiorității meritelor, chiar dacă toate celelalte calități ar fi egale și chiar dacă cetățenii ar fi cu totul asemănători, și că drepturile și considerația trebuie să fie diferite, când indivizii se deosebesc. (…) Dacă s-ar împărți flaute unor artiști egali între ei, ca unora ce se îndeletnicesc toți cu aceeași artă, nu li se vor da cele mai bune instrumente celor mai nobili, pentru că noblețea nu-i face destoinici a cânta la flaut; ci va trebui să se dea instrumentul cel mai desăvârșit artistului care va ști să se servească bine de el. (…) Pe lângă acestea, deoarece egalitatea și neegalitatea completă sunt nedrepte între indivizi care nu sunt egali ori neegali decât într-o singură privință, toate constituțiile în care egalitatea și neegalitatea sunt întemeiate pe baze de felul acesta, sunt în mod necesar corupte.

                                                                                                                                    (Aristotel, Politica)

Oamenii cu desăvârșire fericiți și suficienți lor înșiși nu au deloc nevoie de prieteni, pentru că posedă deja toate bunurile (…); or, prietenul, care este un al doilea eu, ne oferă ceea ce nu ne putem oferi noi înșine.

 (Aristotel)