Libertate și autoritate

 
Începând cu epoca modernã, determinarea libertãții vizeazã cu precãdere spațiul public, conviețuirea socialã și, mai ales, raportul dintre libertate și autoritate.
     În viziunea lui John Stuart Mill, libertatea individualã nu este un scop în sine, ci o normã fundamentalã pe care trebuie sã o respecte orice guvernare care vrea sã fie dreaptã. Libertatea este demnã de numele sãu doar dacã omul își poate împlini nestingherit propriul bine, fãrã a fi împiedicat de cãtre societate.
      În înțelesul ei general, de posibilitate de acțiune în condițiile limitãrii puterii autoritãții, libertatea se manifestã atât în spaþiul public (ca libertate de exprimare a opiniilor, de exemplu), cât și, mai ales, în spaþiul privat (ca libertate de credințã, de pildã).
       Individul și societatea au fiecare propria „sferã de acțiune”. Ca „domeniu specific al libertãții umane”, sfera individualã a libertãții, numitã „câmpul de acțiune personal”, are, la rândul sãu, douã componente: prima, cea lãuntricã, a libertãții conștiinței, se manifestã ca libertate de gândire; a doua, exterioarã, vizeazã libertatea indivizilor de a acționa și coopera în orice problemã care-i poate interesa. În vederea protejãrii libertãții individuale, „sfera societãții” vizeazã, în primul rând, prevenirea oricãrui conflict de interese între indivizi. În acest sens, fiecare individ se bucurã de protecția juridicã a societãții.
       Puterea autoritãții trebuie sã se exercite în mod legitim și într-un sens precis: orice constrângere asupra unui individ, împotriva propriei voințe, vizeazã exclusiv prevenirea libertãții celorlalți. Nu existã nicio justificare pozitivã pentru limitarea libertãții individuale; este respinsã, printre altele, ideea cã realizarea binelui general ar oferi o asemenea justificare. Armonizarea relațiilor dintre cele douã sfere se manifestã prin asumarea „obligațiilor”: individul, deplin liber și suveran, este obligat sã nu prejudicieze, prin exercitarea propriei libertãți, libertatea celorlalți, pe scurt, sã nu transforme libertãțile sale în privilegii; la rândul sãu, societatea este obligatã ca, prin mijlocirea „jurisdicției”, sã garanteze libertatea.
       Pentru Mill, problema libertãții „sociale” nu se reduce numai la limitarea autoritãții politice, ci la limitarea oricãrei forme de tiranie, inclusiv a tiraniei „atitudinii și opiniei dominante”. Așadar, această problemă vizează stabilirea acelei limite dincolo de care orice imixtiune „în sfera de independențã a individului” nu mai este legitimã. Practic, ideea este de a vedea cum pot fi „acomodate” independența individului și „îndrumarea socialã”.
       În acest sens, Mill afirmă că un popor este liber dacă ,,nu se va lăsa niciodată robit de un om sau un grup de oameni pentru că aceștia pot stăpâni frânele administrației centrale”.
        Îmbinând teoretizarea utilitaristă cu cea politică, John Stuart Mill a stabilit că libertatea individuală este, prin consecințele sale politice, morale și „administrative”, condiția esențială pentru existența democratică a societății. Ca temei al societății drepte, libertatea individuală se manifestă, așadar, ca fiind singura libertate care își merită cu adevărat numele.

Libertatea și limitarea autorității

       Care sunt deci limitele legitime ale suveranitãții individului asupra lui însuși? Unde începe autoritatea societãții? Cât anume din viața omului trebuie lãsat în seama individualitãții și cât în seama societãții? Atât individualitatea, cât și societatea vor primi partea potrivitã, cu condiția ca fiecare sã se rezume la ceea ce o privește mai mult pe ea. Individualitãții trebuie sã-i aparținã acea parte din viațã care intereseazã în principal individul; societãții partea care intereseazã în principal societatea. (...)

         De îndatã ce o parte din conduita cuiva prejudiciazã interesele altora, societatea are autoritatea de a se pronunța (...) în chestiunile care-l privesc pe individul însuși, spontaneitatea sa individualã este îndreptãțitã sã se manifeste liber. (...) Orice erori ar putea comite el, ignorând sfaturile și avertismentele primite, ele nu pot cântãri nici pe departe cât rãul de a se permite altora sã-l constrângã sã facã ceea ce socotesc ei cã este bine pentru el. (...)

         Câtã vreme este vorba de activitãți care nu împiedicã, ci ajutã și stimuleazã exercitarea și dezvoltarea individualitãții, niciun guvern nu poate fi acuzat cã face prea mult. Rãul începe atunci când, în loc de a stimula activitatea și puterile indivizilor și organizațiilor, el substituie activitãții lor propria activitate; când în loc de a informa, sfãtui și, la nevoie, condamna, el încãtușeazã acțiunile lor sau, poruncindu-le sã stea deoparte, face el treaba în locul lor. (...)

           Un stat care face din cetãțenii sãi niște pitici, pentru ca ei sã fie instrumente mai docile în mâinile sale, chiar dacã o face în scopuri benefice — un asemenea stat va constata cã niciun lucru realmente mare nu se poate realiza cu oameni mici (...). 

                                                                                                           (John Stuart Mill, Despre libertate)

Pentru a ridica problema controlului asupra guvernanților, trebuie sã admitem doar cã guvernãrile nu sunt întotdeauna bune sau înțelepte. (...) Înclin sã cred cã guvernanții s-au ridicat doar rareori deasupra mediei umane, fie din punct de vedere moral, fie intelectual, situându-se de cele mai multe ori sub aceastã medie. și cred cã, în politicã, este rezonabil sã adoptãm principiul sã fim pregãtiþi pentru varianta cea mai rea, cu toate cã trebuie, firește, sã încercãm în același timp sã o obținem pe cea mai bunã. Mi se pare o nebunie sã ne bazãm toate eforturile politice pe slaba speranțã cã vom reuși sã avem conducãtori excelenți sau mãcar competenți. 

(Karl Popper)

Hedonismul

         A doua direcție antică în cadrul eticilor de tip teleologic este hedonismul, întemeiat de către Epicur. Prin ideea de calcul al plăcerilor și prin determinarea înțelepciunii drept „cel mai mare bun”, din care „izvorăsc toate celelalte virtuți”, hedonismul lui Epicur se diferențiază de cel susținut de către Aristip din Cirene, potrivit căruia „scopul este plăcerea particulară, în timp ce fericirea este suma totală a plăcerilor particulare”.
       În general, pentru o concepție hedonistă, plăcerea este scopul vieții. Fiindcă este un bun înnăscut, un bine natural, plăcerea este dezirabilă prin ea însăși. Ca atare, valoarea lucrurilor pe care le dorim sau pe care le respingem este dependentă de prezența sau absența plăcerii. Dar, deși toți oamenii sunt determinați, în mod firesc, să trăiască plăcerea, nu toți urmăresc aceleași plăceri și aceeași cantitate a acestora. Plăcerea este definită, în sens negativ, ca „absența suferinței din corp și a tulburării din suflet”. Plăcerea, ca stare de echilibru a trupului și sufletului, care constă în „a avea spiritul lipsit de orice agitație și corpul lipsit de durere”, asigură omului fericirea. Dar cum ar putea omul să dobândească astfel plăcerea? Soluția lui Epicur este aparent la îndemână: o viață sănătoasă și alungarea fricii de moarte. Pe scurt, fericirea presupune capacitatea de a elimina, pe cât posibil, ceea ce ne provoacă opusul plăcerii, durerea. Prin nuanțarea relației dintre plăcere și durere, dintre bine și rău, Epicur argumentează în favoarea ideii că principiul plăcerii nu suprimă normele morale. Plăcerile pot fi înalte sau frivole. Astfel, pentru hedonist, trăirea plăcerii este una morală, pentru că, deși are înclinația naturală de a o trăi, omul nu se manifestă doar instinctiv în raport cu plăcerea. Că unele plăceri sunt mai valoroase decât altele este dovedit de faptul că nu toți oamenii rezumă plăcerea doar la distracții. Dimpotrivă, plăcerea morală este seninătatea înțeleaptă, „judecata sobră” (gr. ataraxia), pentru că înțeleptul o caută și o trăiește ca pe o virtute: cumpătat și cu discreție.
       Identificarea unui principiu unic al moralității este scopul demersului filosofic al John Stuart Mill. Acest principiu este utilitatea, care întemeiază principiul celei mai mari fericiri. Este moralmente corect ca fiecare să caute să-și diminueze suferința prin împlinirea scopurilor sale, care nu se rezumă doar la plăcerile fizice. Intelectul, imaginația, creația, în general, conțin și produc de asemenea plăceri, dar superioare. Nefiind știință, ci artă, „morala este domeniul în care se manifestă corectitudinea acțiunilor noastre”. Pentru a demonstra că „promovarea fericirii este principiul ultim al teleologiei” și pentru a preveni înțelegerea eronată a principiului utilității (care afirmă că „fericirea este sinonimă cu utilitatea”), Mill precizează că utilitarismul este o doctrină neegoistă. Fericirea ca utilitate, ca „mod de existență” real și activ, nu contrazice moralitatea, dat fiind că, în mod rațional, utilitaristul ia în calcul, evaluează nu doar cantitatea, ci și calitatea plăcerilor sau durerilor. Criticii atrag însă atenția asupra generalității termenului „utilitate” (un sadic, de pildă, poate considera că plăcerile sale, fiindu-i „utile”, sunt și morale) sau că dreptatea nu poate fi redusă la utilitate și nici promovată printr-un astfel de principiu exclusivist, individualist. John Rawls, preocupat de pericolul pe care îl implică separația dintre politică și morală, critică utilitarismul clasic, care, în mod abstract, nenuanțat, consideră societatea ca și cum ar fi un singur individ; or, pentru ca binele colectiv (fericirea generală) să fie maximal, ar trebui ca „repartizarea” bunurilor în societate să nu fie aleatorie (întâmplătoare). De aceea o societate nu poate fi morală decât prin afirmarea priorității justiției și libertății, valori deopotrivă morale și politice.

    Plăcerea este un bun înnăscut

       Deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute, de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi, ci adesea renunțăm la multe plăceri, când din ele decurge o neplăcere mai mare pentru noi. Și de multe ori considerăm multe suferințe preferabile plăcerilor dacă suportarea timp îndelungat a unor chinuri ne aduce, ca urmare, o plăcere mai mare. De aceea, deși toate plăcerile ne sunt, în mod firesc, un bun apropiat, totuși, prin natură nu orice suferință trebuie totdeauna evitată. (...) Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieții, nu înțelegem plăcerile vicioșilor sau plăcerile ce constau în desfătări senzuale (...), ci prin plăcere înțelegem absența suferinței din corp și a tulburării din suflet. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri și orgii face o viață plăcută, ci judecata sobră, căutarea motivelor fiecărei alegeri și respingeri ca și alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire pe suflet. Dintre toate acestea, primul și cel mai mare bun este înțelepciunea. (…) 

                                                                                                         (Epicur, Scrisoare către Menoiceus)

Principiul celei mai mari fericiri

     Poziția care acceptă ca fundament al moralei utilitatea sau principiul celei mai mari fericiri susține că acțiunile sunt juste în măsura în care tind să promoveze fericirea și injuste în măsura în care tind să producă opusul fericirii. Prin „fericire” se înțelege plăcerea sau absența suferinței; prin nefericire durerea ți privarea de plăcere. (...) O astfel de teorie a vieții provoacă multor minți (...) o repulsie de neînvins. A presupune că viața nu are (...) un scop mai înalt decât plăcerea, nici un obiect mai bun și nobil pentru dorință și efort, este după ei absolut josnic și înjositor: o doctrină demnă doar pentru porci. (...)

     Potrivit Principiului celei mai mari fericiri (...) scopul suprem cu referire la care și pentru care sunt dezirabile toate celelalte lucruri (fie că ne gândim la binele nostru, fie la cel al altor oameni) este o existență ferită pe cât posibil de durere și cât mai bogată posibil în plăceri atât în privința calității, cât și a cantității. 

                                                                                                               (John Stuart Mill, Utilitarismul)

Binele real și răul real sunt mai importante decât doar absența binelui și răului; (...) Așadar, dacă suntem hedoniști, vom spune că faptul că cineva trăiește plăcerea este intrinsec bun. Căci nu vom spune că negația sa – nimeni nu trăiește plăcerea – este intrinsec rea. 

(Roderick Chisholm)