Sensul vieții

        Pentru mulți autori, întrebarea despre sensul vieții reprezintă inima reflecțiilor filosofice. Aceasta este redată de cele mai multe ori prin dilema: are sau nu are viața un sens? Iar dacă există, acesta este unul predeterminat? Poate da omul, prin inteligența și voința sa, un sens vieții? Ne preocupă sensul vieții ori de câte ori căutăm o motivație pentru a trece de anumite obstacole majore, cum ar fi cele întâlnite în așa-numitele situații-limită. De asemenea, despre sensul vieții este vorba atunci când ne întrebăm dacă felul în care ne trăim viața este cel optim, dacă viața are un temei ascuns, pe care încă nu-l cunoaștem, sau dacă această viață are continuitate într-o viață viitoare.
        Întrebările despre sensul vieții sunt determinate și de o mulțime de contexte sau de orizonturi de așteptare, cum ar fi cel social-politic, economic, cultural, teologic, sau de experiențe, precum aceea a morții, în general, sau, mai ales, a unei persoane dragi.
       Problema sensului vieții a fost abordată din perspective cu totul opuse în cadrul creaționismului și al evoluționismului. Sub aspect creaționist-religios, sensul vieții este dat de viața viitoare a fiecărui individ în parte. Potrivit celeilalte perspective, evoluția organismelor, privită ca succesiune de transformări și procese bio-fizico-psihice, este cea care relevă sensul vieții, predominant însă din perspectiva speciei sau a existenței în ansamblu.
        În filosofie, gândirea asupra sensului vieții se impune nu numai prin distincția dintre trup și suflet, ci și prin problematizările legate de condiția umană. Așa cum am văzut, Blaise Pascal, de pildă, exprimă prin metafora trestie cugetătoare conștiința finitudinii, dar și a unicității omului, prin care se poate revela o perspectivă aparte asupra sensului vieții.
       Arthur Schopenhauer a inițiat discuțiile despre sinucidere, ca voință negativă, ca negare a vieții. Tema sinuciderii, corelată cu tema lipsei de sens a vieții, a absurdului existenței, a fost reluată în cadrul existențialismului ateu de către Albert Camus și Jean-Paul Sartre.
       Camus apreciază că Sisif, eroul tragic din mitologia antică, este în fapt însuși modelul condiției umane, definită în mod paradoxal prin două atribute, contradictorii la prima vedere — fericirea și absurdul —, care sunt însă „copiii aceluiași părinte”. Prin analogie cu situația lui Sisif, înțelegerea și acceptarea condiției umane echivalează cu conștientizarea și trăirea absurdului: Sisif își acceptă cu seninătate pedeapsa de a împinge stânca spre vârful muntelui, de unde inevitabil aceasta trebuie să cadă. În joc este destinul eroului, determinat însă de propria lui alegere, respectiv destinul omului.
       Pentru Sartre, sensul vieții aparține exclusiv omului, deoarece, prin acțiunile sale, acesta alege să trăiască într-un mod sau altul. El nu poate afla în afara sa un sens al propriei vieți. Mai mult, pentru om, adevărata problemă nu este dacă Dumnezeu există, ci dacă tot ce i se întâmplă omului exprimă chiar propria alegere, îl reprezintă, fiind „alegerea sa de sine”. Din acest motiv, absurdul nu este o simplă idee, ci condiția și cheia propriei vieți. Prin urmare, esența vieții constă în manifestarea libertății și a responsabilității absolute a omului.

Esența vieții este voința de putere

      În acest domeniu trebuie să pătrundem temeinic până în străfunduri și să ne stăvilim toate slăbiciunile sentimentale: viața însăși este în esență sustragere, rănire, biruință asupra celui străin și asupra celui slab, oprimare, duritate, impunerea cu forța a formelor proprii, asimilare sau, în cel mai bun caz, exploatare. (...) și aceasta nu pe temeiul vreunei moralități sau imoralități oarecare, ci din cauză că (...) viața este tocmai voință de putere. (...) „Exploatarea” aparține nu unei societăți corupte sau imperfecte și primitive: ea aparține esenței vieții, ca funcțiune organică fundamentală, ea este o consecință a voinței de putere propriu-zisă, cea care e însăși voința de a trăi. 

                                                                                     (Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău)

Omul absurd

      Toată bucuria tăcută a lui Sisif se află aici. Destinul său îi aparține. Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când își contemplă chinul, face să amuțească toți idolii.(...) Omul absurd spune da și efortul său nu va înceta niciodată. Dacă există un destin personal, în schimb, nu există un destin superior sau cel puțin există doar unul pe care îl socotește total și vrednic de dispreț. Cât privește restul, el se știe stăpânul zilelor sale. În acea clipă subtilă în care omul se apleacă asupra vieții sale, Sisif, întorcându-se la stâncă, contemplă acel șir de fapte fără legătură care devine propriul său destin, creat de el, unit sub privirea memoriilor sale și în curând pecetluit de moarte. Astfel, încredințat de originea deplin omenească a tot ce-i omenesc, orb care vrea să vadă și care știe că noaptea nu are sfârșit, el nu se oprește niciodată. Stânca se rostogolește și acum. (...) Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învață fidelitatea superioară care îi neagă pe zei și înalță stâncile. (...) Lupta însăși către înălțimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit. 

                                                                                                                (Albert Camus, Mitul lui Sisif)

Unii oameni își pun problema dacă viața are sau n-are sens. În realitate, totul se reduce la a ști dacă e suportabilă sau nu. Problema încetează și rămân hotărârile. 

(Emil Cioran)

Esenta omului

              De-a lungul timpului, una dintre modalitățile importante prin care a fost abordată problema ființei umane a fost aceea de a caracteriza natura sau esența omului.
              Blaise Pascal, de exemplu, și-a propus să caracterizeze natura și condiția umană din perspectiva antropologiei creștine. Modernitatea analizei lui rezidă în modalitatea prin care este surprinsă „disproporția”, paradoxul existenței umane: fiind nimic în comparație cu infinitul și tot prin comparație cu neantul, omul este un lucru de mijloc între nimic și tot. El este ceva, o ființă cu totul aparte, a cărei natură nu se lasă ușor dezvăluită și a cărei condiție este determinată de păcatul originar. Datorită acestuia, omul a ajuns sã fie prins în mod tragic între setea și imposibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu, între căutarea continuă a fericirii și nefericirea lui aproape iremediabilă, în condițiile unui război permanent între rațiune și pasiuni.
            În ciuda unor contradicții uimitoare, care relevă natura omului sau felul său propriu de a fi, filosoful francez subliniază totuși demnitatea sau măreția acestuia în capacitatea de se vedea nenorocit, de a se înțelege pe sine sau, cu alte cuvinte, în cugetare. În acest fel, este determinată identitatea omului și specificată diferența dintre el și alte modalități ale existenței (un copac nu se știe nenorocit) și chiar față de întregul Univers.
            Trei sunt orizonturile majore în care se manifestă natura paradoxală a omului. În plan ontologic, el este unica ființă rațională (judecător al tuturor lucrurilor); această unicitate nu-l sustrage însă nimicniciei, mizeriei condiției umane (imbecil vierme de pământ); disproporția este elocventă și în plan gnoseologic: chiar dacă îi este destinat ca, prin cugetare, să fie o ființă privilegiată, omul nu reușește să dobândească certitudinea; dimpotrivă, cunoașterea sa este, mai degrabă, îngrămădire de incertitudine și de eroare; sub aspect moral-intențional, este și mărire, și lepădătură a Universului; altfel spus, deși este unica ființă morală, numai el face răul intenționat.
           Exprimându-i echilibrat natura, Pascal îl așază pe om în centrul lumii (antropocentrism), susținând deopotrivă demnitatea sau măreția lui (prin capacitatea de a se înțelege pe sine), dar și vulnerabilitatea (prin slăbiciunile și neputințele rațiunii sale, și asta în plin secol raționalist).
           Fondator al raționalismului clasic, în contextul disputei cu empirismul și din perspectiva idealului clasic al certitudinii în cunoaștere, René Descartes, prin formula „gândesc, deci exist”, consacră și el cugetarea drept esență umană. Consecința acestui demers raționalist este reafirmarea dualismului corp-suflet, gândit de către Descartes ca particularizare a unui dualism ontologic universal, între res extensa (substanța întinsă) și res cogitans (substanța cugetătoare). Pentru el, dificultatea majoră este aceea de a demonstra că, deși cele două substanțe sunt atât de deosebite încât pot exista una fără cealaltă, „alcătuiesc un singur lucru împreună”. Chiar dacă relativ la existența umană concretă corpul și sufletul sunt indisociabile, în cele din urmă, sufletul reprezintă natura primară și nemuritoare a omului (vezi comparația cu relația corabie-corăbier).

Omul este ființă contradictorie

         Ce himeră este deci omul? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicții? Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului, îngrămădire de incertitudine și de eroare; mărire și lepădătură a universului. (...) Omul este așa de mare, încât măreția lui reiese și din aceea că se știe nenorocit. Un copac nu se știe nenorocit. (...) Este adevărat că să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat. (...) Măreția omului apare în însăși pofta simțurilor și e, de fapt, tocmai arta de a face din aceasta o lege și un tablou al carității. Iată adevărata noastră stare: rătăcim într-un mediu vast, plutind (...) lipsiți de orice siguranță. Omul să se aprecieze la justa sa valoare, să se iubească deoarece are o natură deschisă spre bine; dar să nu-și iubească scăderile care se află în ea; aceasta e capacitatea lui de a cunoaște adevărul și de a fi fericit; dar nu are adevărul stabil sau satisfăcător. (...) Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare.                                                                                                                            

(Blaise Pascal, Cugetări)

Omul este lucru ce cugetă

        Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru care gândește. Ce este acesta? Unul care se îndoiește, care înțelege, care concepe, care afirmă, care neagă, care vrea și nu vrea, care imaginează și care simte. (...) Prin urmare, din simplul fapt că știu de existența mea și totodată observ că nimic altceva nu aparține firii sau esenței mele, în afară de faptul că sunt ființă cugetătoare, închei pe drept că esența mea constă în aceea doar că sunt ființă cugetătoare. și cu toate că (...) am un corp care mi-e foarte strâns legat fiindcă totuși, pe de o parte, am o idee distinctă și clară a mea însumi ca ființă cugetătoare doar, neîntinsă, iar pe de altă parte, o idee distinctă a corpului ca lucru întins doar, necugetător, e sigur că sunt deosebit cu adevărat de corpul meu și că pot exista fără el. (...) Natura ne arată prin aceste simțiri de durere, foame, sete ș.a.m.d. că eu nu sunt doar de față prin raport cu corpul meu, precum e corăbierul pe corabie, ci sunt legat în chip cât se poate de strâns și ca și cum am fi confundați, astfel încât eu alcătuiesc un singur lucru împreună cu el. Căci altminteri, atunci când trupul e vătămat, eu, care nu sunt decât ființă cugetătoare, n-aș simți durere, ci aș percepe acea vătămare doar prin intelect, după cum corăbierul își dă seama pe calea văzului dacă ceva e rupt în corabie; iar atunci când corpul are nevoie de hrană și băutură, aș înțelege tocmai aceasta în chip lămurit și n-aș avea simțurile tulburi de foame și sete. 

                                                                                                     (René Descartes, Meditații metafizice)

  Încă din copilărie am studiat literele; și, pentru că mi se spunea că prin intermediul lor pot dobândi o cunoaștere clară și certă a tot ce este util în viață, am fost stăpânit de dorința de a învțăa. De asemenea, lectura cărților bune este ca o conversație cu oamenii cultivați ai secolelor trecute care au scris aceste cărți (…) Îmi plăcea mai ales matematica pentru certitudinea și evidența raționamentelor ei, dar nu remarcasem încă adevărata lor întrebuințare. Am avut totdeauna marea dorință de a învăța să deosebesc adevărul de fals, pentru a vedea clar în acțiunile mele și a păși sigur în viață.

 (René Descartes)