În general, gânditorii care au abordat problema naturii umane și, mai ales, aceia care au înțeles-o ca problemă a definirii sau a identificării acelor trăsături prin care se poate indica ce este și prin ce se diferențiază omul de alte entități au resimțit dificultatea problemei și faptul că întotdeauna rămâne ceva nedefinit: ființa umană nu se lasă atât de ușor prinsă în limitele unei definiții; ea rămâne mereu ascunsă, oarecum dincolo de ceea ce se vede, dincolo de diferitele sale modalități de ființare. Cu alte cuvinte, omul nu are și nu poate avea felul de a fi al unui lucru, al unui obiect: el este persoană. Ceea ce se vede nu reprezintă decât o mască. În spatele acesteia se află ființa autentică a omului.
Este destul de probabil că niciodată nu vom putea ajunge la o înțelegere sau cunoaștere deplină a ceea ce suntem. Analogia om-actor (mască teatrală, rol) poate sugera însă mai mult de atât, și anume că toate acțiunile noastre sunt de fapt roluri, pe care le interpretăm mai bine sau mai puțin bine.
Conceptul modern de persoană s-a îndepărtat foarte mult însă de semnificația lui originară. Treptat, s-au adăugat și sedimentat note precum: raționalitatea, unitatea, unicitatea, identitatea, moralitatea, demnitatea, măreția, intersubiectivitatea, libertatea (autodeterminarea) etc
Cu alte cuvinte, în diverse contexte, prin ideea că omul este persoană, se subliniază că el este singura ființă care: a) se poate înțelege pe sine și condiția sa; b) se poate raporta individual — prin rațiune, afectivitate, voință — la Dumnezeu; c) are o identitate morală de-a lungul timpului, în ciuda schimbărilor și a diversității acțiunilor sale; d) relaționează cu Celălalt (cu lumea, cu ceilalți sau cu Dumnezeu); e) este, în ultimă instanță, nedefinibilă, întrucât transcende până și dihotomia tradițională dintre trup și suflet ș.a.m.d
Dezvoltată în filosofia bizantină și, în general, în Evul Mediu în contextul teologic al asemănării cu Dumnezeu și al relației interpersonale dintre om și Dumnezeu, categoria persoanei devine, în epoca modernă, mai ales prin Immanuel Kant, o categorie morală. Pentru el, persoana are o valoare absolută și există ca scop în sine. Una dintre formulările imperativului categoric (vezi și capitolul Morala) subliniază respectul absolut al omului ca persoană: „Acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altuia totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”.
Pe de altă parte, înțelegerea omului ca persoană este considerată esențială pentru numeroși teoreticieni ai drepturilor omului: întrucât este persoană, deci are valoare și demnitate prin el însuși, omul este subiect al unor drepturi inalienabile.
Abordările recente din etica aplicată privind eutanasia, statutul embrionului uman, clonarea etc. arată că o afirmație de genul „orice om este persoană” nu este nici pe departe sustrasă criticii. De aceea, devin relevante întrebări precum: Când și, mai ales, cum devine cineva persoană (admițând că nu este astfel prin naștere)? Un asemenea rezultat este determinat de o evoluție naturală, de educație sau de intervenția divină? Putem identifica criterii clare, care să ne permită să distingem între persoane și alte genuri de ființe?
Diferența dintre lucru și persoana
Dar să admitem că ar exista ceva, a cărui existență prin ea însăși să aibă o valoare
absolută și care ca scop în sine să poată deveni baza anumitor legi, atunci în
el și numai în el ar putea să rezide principiul unui imperativ categoric posibil,
adică al unei legi practice.
Acum eu spun: omul și, în genere, orice ființă rațională există ca scop în sine,
nu numai ca mijloc, de care o voință sau alta să se folosească după bunul ei plac,
ci în toate acțiunile lui, atât în cele care-l privesc pe el însuși, cât și în cele care au
în vedere alte ființe raționale, omul trebuie considerat totdeauna în același timp
ca scop. Toate obiectele înclinațiilor nu au decât o valoare condiționată; căci dacă n-ar fi înclinațiile și trebuințele întemeiate pe ele, obiectul lor ar fi fără valoare.
Dar înclinațiile însele ca izvoare ale trebuinței au atât de puțin o valoare absolută pentru a le dori în ele însele, încât dorința generală a oricărei ființe raționale trebuie
să fie mai curând aceea de a se elibera cu totul de ele. (...) Ființele a căror
existență nu este întemeiată pe voința noastră, ci pe natură au, totuși, dacă sunt
ființe fără rațiune, numai o valoare relativă, ca mijloc, și de aceea se numesc
lucruri, pe când ființele raționale se numesc persoane, fiindcă natura lor le distinge
deja ca scopuri în sine, ca ceva adică ce nu este îngăduit să fie folosit numai
ca mijloc, prin urmare, îngrădește orice bun plac și este obiect de respect).
Aceste ființe raționale nu sunt deci numai scopuri subiective, a căror existență are
o valoare pentru noi ca efect al acțiunii noastre, ci sunt scopuri obiective, adică lucruri a căror existență în ea însăși este un scop, căruia nu i se poate substitui
nici un alt scop, pentru care el ar trebui să servească numai ca mijloc, fiindcă fără acesta nu s-ar putea găsi nicăieri nimic de valoare absolută.
(Immanuel Kant, Bazele metafizicii moravurilor)
Umanismul nu e un păcat prin el
însuși; este unul doar prin trufie. Ce
însemn eu în fața maselor? Ce
însemn eu în fața istoriei? Ce, în fața
Cosmosului? Nu însemn nimic negreșit.
(Constantin Noica)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu