Libertate și responsabilitate social-politică

Conceptul și problema filosofică a libertății

      Valoare esențialã a experienței umane, libertatea este definitã, în sens larg, ca absențã a constrângerii. Sub aspect filosofic, aceastã problematicã vizeazã raportãrile dintre libertate și necesitatea naturalã și nonnaturalã.

      Fãrã a acorda o atenție anume problemei libertãții în general și, mai ales, libertãții individuale, anticii apreciau cã ordinea cosmosului este determinatã de necesitatea naturalã, iar omul, parte a universului, este și el supus acesteia.

      Expresia comunã a necesitãții nonnaturale este destinul. În înțelesul sãu de necesitate ontologicã, impersonalã, determinantã pentru ordinea universalã, dar și pentru viața oricãrei ființe din univers, destinul acționeazã asemenea unei cauze prime, de neocolit.

      Stoicii (Epictet, Marcus Aurelius) reinterpreteazã relația necesitate-libertate din perspectiva umanului. Rostul omului în univers este bine delimitat: sã respecte armonia universalã. Supus deopotrivã legilor naturii și propriilor dorințe, el trebuie sã practice virtuțile, pentru cã acestea ordoneazã comportamentul uman. Ceea ce se întâmplã în general, dar și în viața fiecãrui om, este „urzit”, „hãrãzit” de o „cauzã simplã și primarã” care „cârmuiește universul”, fiind „cauza înțeleaptã (...) a bunului sãu mers, a desãvârșirii și chiar a propriei existențe” (Marcus Aurelius). Pentru Epictet, omul trãiește deopotrivã în douã realitãți care-i definesc împreunã existența: cele care nu stau în puterea sa (boala, moartea, sãrãcia, notorietatea, faima de conducãtor) și cele care depind de el (impulsurile, dorințele, aversiunea). Din aceastã perspectivã, starea de libertate este de fapt libertatea interioarã, accesibilã doar omului rațional. Numai acesta știe și reușește ca, stãpânindu-și și înfrângându-și pasiunile și dorințele, sã-și împlineascã menirea, aceea cã „s-a nãscut pentru activitate și pentru muncã”.

      Înțeleptul stoic este liber, pentru cã este în posesia secretului libertãții: nu confundã și nu inverseazã cele douã realitãți: celei dintâi i se supune, pe cealaltã o stãpânește. Între obiecțiile aduse stoicismului se numãrã și aceea cã, în problema libertãții, trateazã sumar natura umană. Este libertatea înscrisã în însãși natura omului? O altã problemã este aceea dacã apatia poate fi aplicatã în toate situațiile concrete de viațã. Este aceasta într-adevãr o stare de seninãtate înțeleaptã sau este mai degrabã resemnare?

      Prin liberul arbitru, definit drept puterea de a alege între bine și rãu, de a asculta sau nu de poruncile lui Dumnezeu, creștinismul regândește raportul om-Dumnezeu deopotrivã din perspectivã teologicã și moralã. Atribut esențial al omului, liberul arbitru „respectã” spiritul dogmei creștine: rãul n-a preexistat creãrii omului; acesta, prin darul raționalitãții (și al liberului arbitru), are șansa de a se supune sau nu voinței divine.

       Față de voința divinã, liberul arbitru nu înseamnã însă acțiune arbitrarã, dupã bunul plac, ci alegere raționalã, conștientã de consecințele pe care le poate avea.

       Modernii depãșesc prejudecata imposibilitãții libertãții, pe care concepțiile fatalismului au plasat-o în contextul strictei necesitați naturale, pentru a releva cã aceasta se manifestã atunci când omul nu este constrâns de nici o cauzã exterioarã sã acționeze într-un anumit fel (Baruch Spinoza). Dacã înțelegem libertatea ca posibilitate de a acționa în absența oricãrei determinãri, atunci trebuie sã recunoaștem cã nu suntem liberi. Dimpotrivã, dacã înțelegem libertatea ca posibilitate de a acționa potrivit voinței noastre, fãrã a fi constrânși de cauze externe, atunci, cel puțin în unele dintre acțiunile noastre, suntem liberi. A acționa liber nu înseamnã însã a acționa la întâmplare, în afara oricãrei cauzalitãți.

        În altã ordine de idei, libertatea este problematizatã și în sfera socialã a existenței umane. Pentru Jean-Jacques Rousseau existã o corelație fundamentalã între libertatea individualã, libertatea „comunã” și respectarea legilor: „soarta libertãții este legatã totdeauna de soarta legilor; ea domnește sau piere odatã cu ele”. La rândul lui, John Stuart Mill analizeazã „marele principiu al libertãții individuale”, în contextul necesitãții de a limita puterea statului, respectiv puterea și dreptul societãții de a interveni în viața privatã, în sfera proprie libertãții individuale.

Ce este libertatea?

        Eu numesc liber un lucru care existã și lucreazã numai din necesitatea naturii sale, iar constrâns acela care e determinat de altul sã existe și sã lucreze într-un fel anumit și determinat.

                                                                          (Baruch Spinoza, Scrisoarea nr. 58 cãtre G.H. Schuller)

         Libertatea înseamnã mai puțin a face ce vrem, cât a nu fi suspuși altuia; ea înseamnã, totodatã, a nu supune voința altuia voinței noastre. Niciun om care este stãpân nu poate fi liber. 

                                                                              (Jean-Jacques Rousseau, Scrisori scrise de pe munte)

Dacă ești gata să sacrifici puțin din libertatea ta pentru a te simți în siguranță, tu nu meriți nici una, nici alta. 

(Thomas Jefferson)