Liberul arbitru

   
      Deopotrivã necesar din punct de vedere teoretic și moral-practic, liberul arbitru este conceput de gânditorii creștini pentru a rãspunde unor întrebãri fundamentale: dacã dreptatea și bunãtatea divinã sunt atributele esențiale ale divinitãții, atunci cum se explicã existența rãului? Dacã Dumnezeu este atotputernic, nu cumva toate acțiunile umane sunt opera Lui? Așadar, nu este El responsabil pentru tot ceea ce se întâmplã, pentru tot ceea ce fac oamenii?
       Cu alte cuvinte, ideea liberului arbitru încearcã sã concilieze existența rãului moral și a celui fizic (suferința) cu existența și natura Lui Dumnezeu, respectiv libertatea umanã și atotputernicia divinã. Rezultatul inevitabil este afirmarea responsabilitãții omului: dacã existã rãu, omul este autorul acestuia.
       Sfântul Augustin apreciazã cã omul existã și acționeazã în trei planuri: în lumea fizicã (supusã legilor naturii, care sunt obiective), în planul raționalitãții (omul discerne între actele sale) și în plan etic ( acțiunile sale sunt morale sau nonmorale, în funcție de modul în care alege binele în defavoarea rãului și invers). Pentru el, Dumnezeu nu poate fi autorul rãului, pentru cã atunci rãul ar avea naturã ontologicã. Rãul pe care îl face omul nu provine din cauze exterioare.
        Sensul liberului arbitru nu este acela ca voința omeneascã sã ignore normele divine pentru cã astfel, prin arbitrar, ar fi alterate cele trei categorii ale binelui: mãsura, forma și ordinea. Liberul arbitru este, în esențã, darul divin prin care omul a dobândit demnitate și, mai ales, prin care omul se îmbunãtãțește
         Pentru Friedrich Nietzsche, valorile moralei tradiționale, bazatã în esențã pe creștinism, sunt generate de „cauze imaginare”. Acestea sunt eronate și, ceea ce este mai important, afecteazã însãși esența vieții, fiind, mai degrabã, principii ale descompunerii și decãderii. Întregul comportament uman trebuie explicat, în viziunea filosofului german, pe baza principiului fundamental al vieții: voința de a trãi care se manifestã fie ca voințã puternicã, fie ca voințã slabã. Din aceastã perspectivã, însãși ideea liberului arbitru exprimã o voințã de putere, voința teologilor și a preoților de a-i domina sau stãpâni pe ceilalți. Aceștia au elaborat doctrina liberului arbitru cu scopul declarat al „ameliorãrii omenirii”, în realitate ei urmãrind sã gãseascã „țapi ispãșitori”, sã învinovãțeascã, sã domine, sã pedepseascã pe oameni, nu în nume propriu, ci în numele lui Dumnezeu. Așadar, rolul liberului arbitru este acela de a servi drept instrument sau mijloc de constrângere.

Liberul arbitru și acțiunea corectă

       Consider cã este necesar ca mintea sã fie mai puternicã decât patima, pentru însuși faptul cã, în mod normal și corect, ea are puterea asupra patimii. (...) Cãci deocamdatã, indiferent care este acea naturã, cãreia i se îngãduie sã fie superioarã unui spirit întãrit prin virtute, noi putem ști cã ea nu poate sã constrângã spiritul sã slujeascã patimii (...) așa cum am demonstrat-o, rãmâne clar cã niciun alt lucru n-ar putea sã transforme spiritul într-un asociat al poftei decât fie din propria voințã, fie din libertatea sa de decizie. (...) Cãci dacã omul este o valoare în sine și nu este în mãsurã sã acționeze corect decât atunci când vrea, este necesar ca el sã aibã voințã liberã, fãrã de care n-ar putea sã acționeze în mod corect. Fiindcã, de fapt, nu trebuie sã se creadã cã Dumnezeu i-a dat-o doar ca prin ea sã comitã rãul. Este, așadar suficient pentru motivul invocat de ce omul nu poate sã trãiascã în mod corect.

                                                                                                       (Sf. Augustin, Despre liberul arbitru)

Eroarea liberului arbitru

      Astãzi nu mai avem milã fațã de ideea „liberului arbitru”: știm prea bine ce înseamnã — este cea mai dubioasã dintre șmecheriile teologilor, având drept scop ca omenirea sã devinã „responsabilã” în înțelesul dorit de ei, adicã sã devinã dependentã de ei. (...) Dau aici numai psihologia „tragerii la rãspundere”. Pretutindeni unde sunt cãutate responsabilitãți, cel care cautã este de obicei instinctul voinței de a pedepsi și judeca. (...) doctrina voinței a fost inventatã în principal în scopul pedepsirii, adicã cu intenția de a gãsi vinovați. Toatã vechea psihologie, psihologia voinței, are ca premisã faptul cã inventatorii ei, preoții din fruntea vechilor comunitãți, voiau sã-și creeze dreptul de a pedepsi — sau sã creeze acest drept pentru Dumnezeu. (...) Oamenii erau considerați „liberi” pentru a putea fi judecaþi și pedepsiți — pentru a putea fi fãcuți vinovați: prin urmare, orice acțiune trebuia socotitã ca fiind deliberatã, originea oricãrei acțiuni trebuia gãsitã în conștiințã. (...) Astãzi, când am pãșit în direcția opusã, când (...) în special noi, imoraliștii, încercãm din toate puterile sã eliminãm din lume noțiunile de vinã și pedeapsã. (...) Nu existã în ochii noștri adversari mai înverșunați decât teologii, care continuã, prin ideea de „ordine moralã a lumii”, sã contamineze cu „pedeapsã” și „vinã” inocența devenirii. Creștinismul e o metafizicã a cãlãului. 

                                                                                                    (Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor)

Omul care cultivă sau udă pământul, care sădește un pom, care ucide un animal periculos, acest om îndeplinește o îndatorire religioasă. (…) Vedem, în toate acestea un efort eroic al omenirii; un efort de a se elibera de presiunea și constrângerea forțelor magice, un nou ideal de libertate. 

(Ernst Cassirer)