Gândirea filosofică despre om nu poate ignora dimensiunea sa socială. Problematizările privind atributul sociabilității au conturat două tipuri de explicație: teoria naturalistă — care, prin Aristotel, susținea că instinctul pentru comunitate este înscris în însăși natura omului — și teoria contractualistă — care susține că sociabilitatea este dobândită ca urmare a acceptării tacite între oameni a unui pact social.
Concepția aristotelică despre om, concentrată în expresia zoon politikon, exprimă modelul teoretic prin care filosofia antică explică natura umană. Instinctul pentru comunitate, dar și expresia acestuia, polisul (cetatea, statul), sunt manifestările stării naturale a omului, nicidecum ale uneia artificiale, așa cum apreciau sofiștii.
Situarea în afara spațiului său existențial, cel al comunității cu semenii, ca și cum și-ar fi suficient lui însuși, înseamnă nu numai „căderea” omului din nivelul său ontologic, dar și anularea modalității sale de ființare: socialitatea. Astfel, el încalcă atât ordinea naturii, care nu creează nimic fără scop, cât și ordinea cetății, supusă deopotrivă cauzalității naturale și sociale.
Viziunea aristotelică despre om ca specie este întregită de aceea care îl vizează pe om ca individualitate în comunitate; aceasta din urmă nu poate fi mai bună sau mai rea decât oamenii care o alcătuiesc. Pe de altă parte, existența comunității nu este suficientă dacă nu este ordonată prin comportamentul rațional-moral al oamenilor.
În schimb, modernii, prin Thomas Hobbes, John Locke și Jean-Jacques Rousseau, considerau că existența omului ca ființă socială este condiționată de existența contractului social; acesta reprezintă mediul propice și determinant al manifestării sociabilității. Așadar, în timp ce pentru antici, comunitatea precede (evident logic și nu cronologic) individul social, pentru moderni raportul este invers: acesta creează comunitatea, societatea. Totodată, dacă, în viziunea lui Thomas Hobbes, starea naturală, anterioară celei sociale, este permanent conflictuală (bellum omnium contra omnes), omul fiind lup pentru om (homo homini lupus), ceea ce face cu atât mai necesar contractul social, pentru Jean-Jacques Rousseau, abandonarea stării naturale este un regres pentru om; aceasta pentru că omul, obligat să renunțe la starea edenică a libertății naturale, va fi constrâns să accepte, chiar dacă sub autoritatea legilor sociale, toate consecințele acestui pact mutual, corupția fiind doar una dintre acestea.
Omul este ființă socială
Din toate acestea se vede că statul este o instituție naturală și că omul este din
natură o ființă socială, pe când antisocialul din natură, nu din împrejurări
ocazionale, este ori supraom ori fiară. (...) Totodată este clar de ce omul este o
ființă mai socială decât orice albină și orice ființă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate vietățile. Vocea (nearticulată)
este doar semnul plăcerii și al durerii și există și la celelalte vietăți, căci
natura lor se ridică numai până acolo, să aibă simțirea plăcerii și durerii și să o comunice unele altora, pe când limba servește a exprima ce este folositor și ce
este vătămător, precum și ce este drept și nedrept. și această însușire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietățile, așa că singur el are simțirea
binelui și răului, a dreptului și nedreptului și a tuturor celorlalte stări morale.
Comunitatea unor asemenea ființe cu asemenea însușiri creează familia și statul.(...)
Așadar, este clar că statul este din natură anterior individului, căci întrucât
individul nu-ți este suficient, el este față de stat ca mădularele unui corp față de
acesta, iar, pe de altă parte, dacă nu poate ori nu are trebuință să se
întovărășească în societate, din cauza suficienței sale, atunci nu este membru al
statului, ci este ori fiară, ori zeu.
(Aristotel, Politica)
Omul natural, omul social
Ce experiențe ar fi necesare pentru a reuși să cunoaștem omul natural și care
sunt mijloacele pentru a face aceste experiențe în sânul societății? (…) sufletul
omenesc modificat în sânul societății datorită unor cauze ce se repetau mereu,
datorită unei mulțimi de cunoștințe câștigate și de erori, datorită schimbărilor
intervenite în constituția corpului și tulburărilor continue provocate de pasiuni, și-a schimbat înfățișarea în așa măsură încât a devenit aproape de nerecunoscut
(...) Dar atât timp cât nu cunoaștem defel omul natural, în zadar vrem să determinăm
legea pe care a primit-o sau cea care se potrivește cel mai bine constituției
lui. Tot ce putem vedea limpede în legătură cu această lege este că, pentru a fi
lege, ea îl obligă să i se poată supune în mod conștient; apoi, pentru ca această lege să fie naturală, mai trebuie să vorbească nemijlocit prin glasul naturii. Lăsând
deci deoparte toate cărțile științifice care nu ne învață decât să vedem așa cum
s-au făcut ei înșiși și cugetând asupra primelor și celor mai simple activități ale
sufletului omenesc, cred că disting două principii anterioare rațiunii: unul care ne
face să fim puternic interesați de bunăstarea și conservarea noastră și altul care
ne inspiră o repulsie naturală în fața pieirii și suferinței oricărei ființe simțitoare și în primul rând a semenilor noștri. Din unirea și îmbinarea pe care spiritul nostru
este în stare s-o realizeze cu aceste două principii, fără a fi necesar să fie introdus
aici și principiul sociabilității, ni se pare că decurg toate regulile dreptului
natural; reguli pe care rațiunea este apoi silită să le stabilească pe alte baze atunci
când, prin dezvoltarea sa treptată, ea a reușit să înăbușe natura.
(Jean-Jacques Rousseau, Discurs asupra inegalității dintre oameni)
Vroiți a afla o scurtă istorie a aproape întregii noastre mizerii? Iat-o:
a existat un om natural, în interiorul
căruia s-a introdus un om artificial.
De aici a izbucnit între cei doi un
război civil și acesta ține până la
moarte.
(Denis Diderot)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu