Primele abordări ale ființei umane s-au raportat la acele trăsături care puteau fi considerate esențiale întrucât, pe de o parte, acea entitate care nu le-ar avea nu ar reprezenta o ființă umană, iar, pe de altă parte, aceeași entitate, prin ele, și-ar dezvălui identitatea, felul propriu de a fi sau natura și s-ar diferenția în mod categoric de alte genuri de ființare. De exemplu, raționalitatea a fost gândită ca un atribut esențial al omului, definitoriu pentru orice om. Un asemenea atribut ar specifica în mod direct ce este omul (ființă rațională) și indirect care sunt entitățile care nu sunt astfel (ființele neraționale).
Chiar dacă o asemenea abordare trimite implicit la altceva, la altul, în filosofia tradițională alteritatea a fost, de regulă, o problemă secundară, o ipostază analizată în context ontologic-metafizic, în contextul discursului despre existență, în genere. În înțelesul ei de diferit, de opus al identității (ceea-ce-este), alteritatea definește o proprietate relațională, stabilită între două realități: între ceva, identitatea, și altceva, alteritatea. În sens metafizic, Platon consideră că alteritatea nu exprimă negația absolută a Ființei, ci opusul său, este altceva, ca o anumită neființă, cum ar fi, de pildă, în raport cu ființa umană, fagul, pădurea, albina etc. Ființa, identitatea, rezumă întreaga realitate și semnifică, în limbaj platonician, ceea-ce-este; alteritatea este accidentalitatea, neființa. Ființa, identică cu ea însăși, are atribute specifice: este eternă și nesupusă schimbării; în schimb, alteritatea este mișcare, transformare, devenire. Constantin Noica preciza că alteritatea platoniciană reprezintă, de fapt, „complementara unei realități date”, tot ce nu este ea, mai precis un „tip” de neființă logic dedusă, care însă ar fi mai puțin semnificativă din punct de vedere ontologic
În cartea a V-a a Metafizicii, Aristotel arată că prin calitatea de a fi diferit trebuie să înțelegem diversitatea, care există între entitățile ce aparțin aceluiași gen.
Și filosofia modernă teoretizează alteritatea în același sens abstract, dar, de această dată, ca „altceva” față de subiectul cunoscător.
Filosofia contemporană, mai precis cea postbelică, regândește alteritatea în contextul problematizărilor despre om. Alteritatea exprimă relația cu celălalt și devine paradigma comunicării cu celălalt în două sensuri: Eu-Tu și Eu-Eu. În ambele situații, este vorba deopotrivă despre comunicarea cu sine și cu Celălalt. În primul caz, este vizată cunoașterea de sine prin intermediul celuilalt. În al doilea caz, este vizată cunoașterea de sine prin înțelegerea sinelui (Eul ca și cum ar fi Altul). În această din urmă ipostază, alteritatea devine reper al autocunoașterii. Astfel, Celălalt nu mai are doar dimensiunea alterității, ci și pe aceea a identității; este un raport cu sine însuși, care este deopotrivă altul și același.
Filosofii contemporani subliniază că prezența Celuilalt este condiție esențială pentru existența și manifestarea conștiinței de sine. Sesizarea propriei subiectivități este posibilă doar prin prezența Celuilalt, iar lumea omului este una a intersubiectivității. Totodată, Celălalt exprimă cenzura morală, căci obligă conștiința să reflecteze, să valorizeze nu numai lumea din jur, ci și propriile gesturi, acte, scopuri, motivații etc. Ca „loc” în care se naște conștiința, Celălalt obligă omul să renunțe la libertatea neutrală, indiferentă, pentru a se plasa în cea conștientă, morală. În acest sens, rușinea (ca și emoția sau frica, de pildă) este modul prin care omul se situează responsabil, dar deplin liber în lume.
Alteritatea este ceva diferit
STRĂINUL: Acum însă este vădit că, orice ar fi alteritatea, îi revine în chip
necesar să fie însăși față de ceva diferit. (...) Căci fiecare este alta decât celelalte,
nu prin natura ei, ci prin participarea la ideea de alteritate. (...) În chip necesar
deci, neființa revine mișcării, ca și tuturor genurilor. Căci, potrivit tuturor, natura alterității, făcând pe fiecare altul decât ființa lucrurilor, aduce neființa. și,
într-adevăr, pe toate, potrivit cu cele spuse, le vom putea numi pe drept ca nefiind,
dar deopotrivă, de vreme ce participă la ființa lucrurilor, ca fiind și ca realități. (...)
Ori de câte ori vorbim despre ceea ce nu este, pare-se nu rostim ceva contrar
ființei lucrurilor, ci doar diferit de ea. (...) Așadar, nu vom fi de acord să spunem
că negația înseamnă contrariul, ci doar că „ne” ori „nu” indică un lucru din cele
diferite, când sunt puse înaintea numelor respective. Căci dovedind cum că există o anumită natură a alterității și că ea este distribuită asupra tuturor realităților
unele față de altele, am cutezat să spunem, cu privire la partea opusă față de
fiecare lucru existent, cum că ea, ca atare, este cu adevărat ceea ce nu este.
(Platon, Sofistul)
Experienta rușinii
Mi-e rușine de ce sunt. Prin rușine înțeleg o relație intimă a eului cu eul: am
descoperit în rușine un aspect al ființei mele. (...) Rușinea este, la origine, un
fenomen de reflecție (...) rușinea, în structura sa primă și originară, este rușinea
față de cineva sau în fața cuiva. Când fac un gest, stângaci sau vulgar, acest gest
pornește din mine, nu-l judec, nici nu-l condamn, îl trăiesc pur și simplu, îl
îndeplinesc în cheia lui „pentru sine”. Dar deodată ridic capul: cineva era acolo și
m-a văzut. Îmi dau seama de vulgaritatea gestului meu și mi se face rușine. (...)
Celălalt este mediatorul indispensabil între mine și mine însumi. și, prin însăși
apariția celuilalt, devin capabil să avansez o judecată asupra mea ca asupra unui
obiect, căci eu apar celuilalt ca obiect. (...) Prin natura ei, rușinea este recunoaș-
tere. Eu recunosc că sunt așa cum mă vede celălalt.
(Jean-Paul Sartre, Ființa și Neantul)
Tu nu vei ucide!” este prima vorbă a feței sau este un ordin. Există, în
apariția feței, un comandament ca și
cum mi-ar vorbi un maestru. Totuși, în
același timp, fața celuilalt este dezgolită.
Este sărmanul pentru care eu
pot totul și căruia îi datorez totul.
(Emmanuel Lévinas)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu